Cioroiul

Un cioroi îndrăzneț și-a făcut un obicei din a mă însoți în jurul bibliotecii. Ies să mă dezmorțesc și să inspir nițel aer curat (marea e la doi pași), hop și cioroiul meu de pe-o creangă, de undeva, croncănind într-un fel mărunt și potolit, pe care-l notez ca voios. Mi-am imaginat că vrea ceva de ciugulit, de altfel amiciția noastră a început acum vreo lună când, înfulecând un sandviș, l-am văzut sfios pe alee și i-am aruncat niște firimituri. Nu e însă asta, ori nu e numai asta, fiindcă rar se atinge de biscuiții ori de arahidele pe care le scap în drumul lui. Dorjenel și îmbrăcat elegant (à la funèbre, desigur), mă acompaniază pe jos, pășind cam fudul. Nu stă cu ochii pe mine, face ce face și dacă n-aș fi eu, caută-n iarbă și-n țărână, râcâie, cârâie, pigulește, dar se ține în zonă, câțiva pași eu spre stânga, pâș-pâș-pâș și el în stânga, alți pași eu spre dreapta, idem păsăroiul. Îi place să mă aibă prin preajmă. Nu vine prea aproape, iar dacă micșorez eu furtiv distanța, zboară departe, clar deranjat. Acum două zile însă, după ploaie, l-am surprins bălăcindu-se într-o băltoacă proaspătă și m-am apropiat la doar câțiva pași. S-a uitat cu ochi mici și inteligenți la mine, ca și cum mi-ar spune: „Ce te tot ții de mine, plimbărețule?”

Trist lucru

Perechea de porumbei cu care m-am împrietenit acum câteva săptămâni are un pui. Dolofan și frumușel, cu penajul curat și strălucitor, ar putea fi o porumbiță. Trebuie să fie o porumbiță, are și un uguit delicat. A-nvățat să zboare, iar uneori vine să ciugulească pe pervazul ferestrei mele (numai chemată și împreună cu unul dintre părinți), însă e mult mai sfioasă și mai bănuitoare decât ei, un gest nepotrivit din partea lumii înconjurătoare și lasă-n plata Domnului dejunul. E clar că familia apreciază ce îi ofer, mai mult, adulții s-au obișnuit să ceară atunci când le e foame (cu mici ciocănituri în geam), dar sunt împuns să închid cantina. Nu c-ar fi o cheltuială, nu-s chiar atât de zgârie-brânză, altu-i motivul.

Era inevitabil ca semințele și miezul de pâine să atragă și alte zburătoare din zonă, am surprins o dată o stăncuță cu ochi mierii, ca cerul acestei veri, dar îndeosebi vrăbiile au adulmecat „bucatele”. Ele mă îngrijorează. Zurlii și înfometate, vin la firimituri, dar nu se opresc la ele, mai vor să dea o raită probabil și, fiindcă nu văd întotdeauna geamul închis al ferestrei, se izbesc de el în plin zbor. Cad late, după o vreme se chircesc convulsiv, își revin cumva și dispar. Nu-i însă departe momentul când una își va frânge gâtul.

Ramuri străpunse

O zi posomorâtă
pufoaica cerului grea și soioasă,
închisă bine până la ultimul nasture
apunând însă, soarele i-a ridicat poala
și sărind peste munți și clădiri
și-atâtea alte obstacole
a pipăit coaja albă a mestecenilor noștri
cu degete blânde și lungi, sclipind de aur
doar pentru câteva momente
și doar câteva zile înainte de-a se trezi larvele
ce-i ologesc și-i sufocă

Gât sucit

Un porumbel construiește cuib nou pentru perechea lui. Îl văd deseori de la fereastra biroului, cu câte-o crenguță-n cioc, odihnindu-se pe balustrada scării exterioare a bibliotecii, înainte de-a dispărea către căminul în lucru, sper ferit de mâțele și șobolanii din zonă. E curat și frumușel, dar foarte timid, se ține la distanță, iar cum deschid geamul își ia zborul.

Acum câteva zile, s-a aventurat însă aproape, foarte aproape. Cum l-am convins? O-ntâmplare. După gustare, am scuturat tișlaifărul pe fereastră. Imediat ce-am închis ochiul de geam, guțanul a aterizat pe pervaz și-n doi timpi și trei mișcări a ciugulit firimiturile. Am scobit franzela și i-am pus alte firimituri. A revenit. Da’ știu că păsăroiul ăsta sărise peste mese de la începutul postului!! Îi fac de atunci porție de bunătăți, nu pâine, am aflat că nu-i face bine, ci o combinație de grăunțe recomandate de băieții de la pet shop. Înalț o grămăjoară, închid geamul și-mi văd de treabă. Când sosește, halește ca apucatul, apoi se dă nițeluș în spectacol: face țanțoș, ca un majur la defilare, câteva linii dintr-un capăt în celălalt al bordurii, însoțindu-și exercițiul cu un gurluit satisfăcut. Nu mă privește, își sucește-și gâtul spre partea opusă ferestrei. De aici și numele.

Lăuta

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Nănașul

Un păianjen și-a întins firul de mătase pe-o distanță de mai bine cinci metri în grădina noastră, între streașina căsuței de lemn și o ramură a bradului alb. Cum? El știe, nu m-aș mira să fi-ncălecat temerar o pală de vânt, una dintre cele care ne-au zburat pălăriile la începutul lunii. La capătul dinspre copac și-a țesut o pânză mare, deasă, robustă. Nu m-am supărat deloc și-am ținut departe de el soția-mi suferindă de arahnofobie și degrabă vărsătoare de zeamă de Killtox pe orice păianjen prins pe radar. Câteva zile am trecut cu băgare de seamă pe sub capcana lui lipicioasă și i-am înregistrat prăzile: muște de mai multe culori și mărimi, inclusiv muște-macara cu picioarele lor lungi, o libelulă cu corpul pal-gălbui, o lăcustă, albine (vai!), niște gândaci lucioși, câteva ploșnițe verzi (bravo, arahnidă!!), gândaci soldați, fluturi, chiar un tăune mic. Unii ghinioniști erau boțiți și înfofoliți, „încuiați ca-ntr-un coșciug”, alții… Dar să lăsăm asta. O dată l-am zărit și pe el, stăpânul atmosferei dintre coroanele copacilor, ascuns într-un smoc des de ace tari, atent la vibrațiile gutelor sale fine. Azi după-amiază însă, când a ieșit soarele, l-a lovit nenorocirea. O pasăre mică, dar foarte isteață, cu spatele gri și gușa portocalie, un măcăleandru probabil, a sesizat ocazia. Din câteva zboruri i-a furat prăzile cele mai mari și i-a zdrențuit prețioasa țesătură. Nașul și-a găsit nănașul.

Ospăț

Un coș de gunoi a dat pe dinafară pe platoul din fața bibliotecii, iar câteva ciori înfometate s-au prezentat fără invitație la bufetul gratuit. (Mă întreb dacă nu cumva chiar ele sunt vinovate de „erupția” coșului.) Deși ar fi câte ceva de înfulecat pentru fiecare în bună pace (cel puțin așa mi se pare mie), se îmbulzesc ca apucatele pe-o singură delicatesă. Încearcă s-o înghită cu totul, ca Zdreanță oul, dar nu pot, o ciugulesc și se străduie s-o ferească de alte ciocuri. E-o portocală întreagă.

Basta! decide una mai firoscoasă, își înfige clonțul în fruct și își ia zborul. Povara e însă prea grea, fâlfâie din greu, portocala, și-odată cu ea capul afumatei, coboară, face o tumbă în aer și cade năucă pe spate pe frunzișul muced din parc. Ospățul frenetic se mută prompt sub stejari.

Popas în migrație

Un nor dens a coborât peste cartier. Toate înălțimile pe o rază de o sută de metri în jur, acoperișuri, garduri, copaci, stâlpi și fire de tensiune electrică, chiar duba firmei de vizavi, s-au înnegrit și… vibrează, fiindcă, în timp ce-și odihnește aripile, imensa delegație de grauri clevetește. Nu îndrăznim să-i deranjăm, nici nu ne facem probleme c-ar putea s-o ia razna și să atace precum stăncuțele și pescărușii lui Hitchcock. De altfel staționarea e scurtă, în câteva minute stolul își ia zborul ca la comandă către miazăzi. Grijuliu să nu lase pe nimeni în urmă, m-am gândit atunci. Pe seară am descoperit însă în iarbă, sub mesteceni, două trupuri mici, nemișcate, cu penele indigo, stropite cu albuș, vizitate de furnici, gâturile parcă frânte și privirea stinsă.

Poteca vulpii

Câteva ore însorite în rezervația naturală a Cheilor Dobrogei. Nu în vale, ci cocoțați pe creștetul pleșuv al unuia dintre atolii ce-o străjuiesc. Cu răcoritoare, cafea, pizza și scrabble. Mă pregăteam să agăț pe tablă un cuvânt cu o primă frumoasă, când o pată portocalie pe desenul cenușiu-verzui al pietrelor milenare dimprejur mi-a ruinat concentrarea: o vulpe matură se apropiase la doar câțiva pași, poposise pe labe și ne privea. Curioasă, zâmbitoare parcă, deloc spăimoasă. Ne-a pozat pentru câteva cadre, apoi a luat-o din loc, apropiindu-se și mai mult de noi, semn că pe acolo trece drumul ei și nu are motiv să-și schimbe tabieturile, apoi depărtându-se și dispărând printr-o scobitură în burta muntelui.

Aluni de Constantinopol

Singurii arbori clasaţi ca monumente ale naturii din Constanța sunt doi aluni turceşti aflaţi în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului din strada Griviţa. Au fost plantaţi, de o parte şi de alta a navei, lângă absidele laterale, se pare la scurtă vreme după sfinţirea din 1911 a locașului de cult, odată cu realizarea împrejmuirii. Asta înseamnă că au nițel peste suta de ani. În ciuda celor câteva ramuri uscate (incluzând-o și pe cea căzută pe capota unei mașini acum vreo doi ani), copacii sunt încă în putere, coroanele lor au forma matur-clasică de piramidă aproape perfectă și, toamnă de toamnă, sunt plini de fructe, spre bucuria „unei cete de veverițe și veveriți în pantaloni scurți din vecinătate”, după cum îmi spune mireana jovială care vinde lumânări și iconițe în pronaos. Tot ea știe că au și un alt nume, care-mi place mai mult: aluni de Constantinopol.

În timp ce zac pe soclul pitic al gardului bisericii, la umbra bogată a alunului de pe latura nordică, și „pacea mă-nvinge cu aripi moi”, mă gândesc la alți copaci din oraș, care, de-ar fi trăit azi, ar fi fost seculari. În primul rând la salcâmii din parcul Băilor de la Vii (împreună cu cei din grădina Berăriei Gruber din apropiere), sădiți imediat după înstăpânirea românească, ce „streșuiau cu ziduri solemne de verdeață” (apud scriitorul Ion Adam) drumul de fier către vechea plajă. Apoi la duzii distanțați riguros pe bulevardul celui de-al doilea cazin, la teii și stejarii aduși de căpitanul Al. Șteflea pentru a alcătui parcurile Băetu și Duduia ale stațiunii cu viață scurtă – câțiva ani înainte și după Primului Război Mondial – Tataia, la miile de pini maritimi care însoțeau plimbările interbelice de-a lungul bulevardului Regina Maria.

Glădițele semănate în toamna lui 1892 dincolo de șanțul orașului, către tăbăcării, pe douăzeci de hectare, trebuie că formau un frumos desiș de pădure, tuia și salcâmii grădinăriți la cumpăna veacurilor în micul scuar triunghiular din fața Palatului Regal și a gării erau însă doar o oază în rama prăfuită orașului. Castanii („frumusețea aceea de castani”, cum scria gazeta Constanța în 1906) plantați la începutul secolului al XX-lea în Grădina Publică, au avut viață scurtă, la fel și acacii globuloși din Piața lui 23 Noiembrie, plantați prin 1880 și tăiați la mijlocul anilor 1890, pentru a face loc primului Palat Comunal. (După unii, trei acacii ar fi supraviețuit până de curând în curtea din spatele clădirii ocupate azi de Muzeul de Artă Populară.) Mă gândesc și la arborii prevăzuți de peisagistul francez Jules Édouard Redont în proiectul său de amenajare a parcului taluzat din fața marelui cazino. Le-am văzut siluetele tinere în poze, dar nu știu nimic despre ei.

Cioara

O cioară mare o șterge săgeată de pe cotețele unui vecin, ducând în cioc un ou. În jurul ei zboară nevrotic un porumbel. După o vreme, porumbelul, alb cu aripi negre, revine pe acoperişul hulubăriei și se așează lângă consoartă. Face tumbe (trebuie să fie un jucător) și grungurește tare, încercând s-o consoleze.

Peste câteva zile, în frunzișul nemișcat al caisului de pe hotar, văd penajul smolit al unui corvid la pândă. Ce era să fac dacă nu să intervin?

– Stai, măi porcane, că te căptușește el, Ionel, acuș!

Culeg un bulgăre de pământ și-l lansez, cu boltă, către cioară, nu ca să-i fac de petrecanie, ci ca s-o sperii serios. Fatalitate! În drumul lui printre ramuri bulgărele se sparge în bucăți, iar o schijă măricică îi pică păsării în cap și-o face knockout pe tablele cotinețelor. Însă doar pentru câteva clipe. Își vine în fire, se scutură și-și ia zborul. Înainte de-a dispărea, figurina de cărbune face, croncănind, un rotocol strâns în jurul coroanei mesteacănului sub care mi-am întins hamacul. Aș paria că și-a dat seama că eu i-am stricat cina.

Dimineață

Tivul ud al rochiei
în ceasul mieriu, deschizi braţele
să primești bineţele cerului

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

O nouă știință

Primul recensământ al veverițelor din Central Park, New York a fost realizat în luna octombrie, anul trecut. 323 de voluntari au iscodit pajiști, frunzișuri, stâncării, alei, bănci, foișoare, tonete, tomberoane și alte cele, pentru a descoperi și înregistra fiecare locuitor cu coadă stufoasă al imensului dreptunghi verde. Cu siguranță și lacurile parcului au fost scrutate, fiindcă veverițele sunt foarte bune înotătoare. Stilul lor preferat? Câinește.

După unsprezece zile, șeful proiectului, scriitorul american Jamie Allen, a tras linie și a făcut adunarea:  2373 de veverițe, toate din specia gri estică (fără cănăfei). Numărul are însemnătatea lui, dar el e doar creștetul ghețarului, autorii studiului au obținut cu această ocazie importante date despre locurile frecventate cu predilecție de micile rozătoare, despre vârstă, despre reacțiile lor la alte animale și la oameni, despre vocalize și „limbajul” cozilor, despre spectacolul pitirii hranei, despre alarmare și exprimarea plictisului.

Vara lui 2019. Notez cu încântare nașterea unei noi rămurele științifice: veverițologia.

P.S. Îi pizmuiesc pe profesioniștii ei, veverițologii!

Grabă

Fiindcă meteorologii anunțau ploi prelungite, am tuns iarba grădinii scurt, mai scurt decât de obicei. „E chilug”, a bombănit soția, întristată de dispariția celor câteva smocuri de ciuboțica-cucului, din care voia (vai!, aflu abia acum) să facă sirop medicinal. În dimineața următoare, pe-o latură însorită a pajiștii am descoperit însă o floare, scăpată de cuțitul mașinii, ori mai degrabă grăbită, o păpădie, aprinsă ca o scânteie – mic semn al Vestei – în jurul căreia ne-am așezat șezlongurile și-am ascultat guguștiucii.

Buburuză

O fetiță stă pe vine în fața unuia dintre ghivecele din fața bibliotecii. E-un soi de oală cu trei picioare, mare și grea, din ciment, care-a găzduit cândva garofițe de grădină. Parfumatele roz au pierit însă, iar în locul lor au crescut păpădii și iarba vântului. Piaptănă firele lungi cu grebluța degetelor și le curăță de intruși – un fulg, o rezervă de stilou, mucuri de țigări, bețișoare de cafea. Apasă arătătorul și scobește solul umed. Trece buburuza cu elitrele încă purpurii din căușul palmei în căușul pământului și acoperă cu grijă micul mormânt. Nu simțise nici durere, nici bucurie zicea Emil Gârleanu despre gândăcelul lui, dar nu l-am crezut niciodată. Fetița îmbrăcată c-o rochie ușoară continuă să mângâie ciuful verde-crud al ghiveciului.

Stejar

Nu știu cum se face, dar chiar și un vânt anemic găsește cu cale să se învârtejească în fața casei noastre și să ne bage pe sub dantela din fier forjat a porților cam tot ce poate aduna de pe stradă: ambalaje de biscuiți și hârtii unsuroase, bonuri lungi de cumpărături, pahare de carton cu dâre de cafea, bucăți de polistiren, fluturași multicolori de reclamă, bilete de autobuz, pachete goale de țigări, batiste mucoșite, fulgi și pene, chiștoace, nuci seci, ciulini, pufuleți. Odată am găsit o șepcuță galbenă de copil și mulțime de cărți de joc (posibil tot setul), altădată o brățară din imitație de piele și un extemporal la literatura română, cu întrebări din Vulpea și bursucul lui Donici, scris frumușel pe patru foi de caiet mic și notat, exigent, 7,40. Când ninge, sforțarea atmosferică ne înalță în curte troiene de zăpadă, iar toamna, ca zilele astea, ne umple de frunze.

Alaltăieri dimineață, ieșind ca de obicei cu târnul la atac, am descoperit, alături de suspecții de serviciu (vița de vie, omniprezentă în cartier, corcodușii și teii din josul străzii, cireșii vecinului dinspre sud, plopii și nucii de la intersecția cu Hatman Arbore) unul nou și neașteptat: stejarul. Mai mult de jumătate din frunze erau de stejar. De unde până unde? doar nu-i picior de stejar în zonă. Către prânz, în drum spre serviciu, am rezolvat enigma. La câteva străzi distanță, în apropierea vechii piețe, staționa un camion mare al primăriei. Alături, câțiva muncitori cu topoare, drujbe și sticle pântecoase de bere puseseră la pământ o plută și o porționau cu voioșie. În bena camionului sângera trunchiul gros, proaspăt ciopârțit, al unui stejar.

Pofticioasă

O femeie vinde nuci la intrarea în parcul din Vatra Dornei. Poartă șorț de gospodină din alte vremuri și are un tovarăș bosumflat: un cățel flocos care și-a încurcat șnurul lesei între picioarele groase ale tarabei. Cumpărăm o pungă mare, găsim o bancă știrbă într-un colț mai puțin circulat al parcului și începem chemarea veverițelor prin metoda locală: țocănim nucile între ele și strigăm Mariana! Marianaa! Mariaanaaaa! (N-am reușit să aflăm de ce acest nume.)

Nu doar că are efect, dar are efect rapid, în mai puțin de trei minute o veveriță fără cănăfei, cu blana brun-roșiatică, apare de nu-știu-unde și se-apropie îndrăzneață. Poftim, drăguțo! Revine de mai multe ori. Ia nucile cu grijă, ridicându-le, ca și cum le-ar extrage ori le-ar desprinde, dar nu le mănâncă, ci le îngroapă ici și colo, după o logică doar a ei.

Tapajul nostru continuu atrage la un moment dat o altă veveriță, mai mică și sfioasă, dar cu blana la fel de întunecată. Coboară în spirală pe trunchiul celui mai apropiat copac. Odată ajunsă jos îi mai dă ocol de câteva ori, apoi se oprește cu capul în jos cântărindu-ne din priviri. Decide că suntem în regulă și vine spre mâinile noastre întinse, în felul cunoscut: „punct-virgulă, punct-virgulă, punct-virgulă”. Adulmecă nucile dăruite de băiatul meu, culege una, se întoarce brusc și înhață încă una din palma mea. C-o nucă între fălcuțe și alta în gheare dispare în frunzișul unui fag semeț țopăind caraghios, șchiopătând și rotindu-și ca o morișcă coada înfoiată pentru a-și ține echilibrul.

Porumbei

Doi porumbei caută pe plajă ceva de-ale gurii. Mai mare (ori doar mai înfoiat), bărbătușul e și mai iute de picior: deschide drum printre cearceafuri, privește discret la vilegiaturiști, ciugulește ici și colo. Se-ntoarce brusc și dă fuguța la porumbiță. O drăgălește. Ea îi răspunde arcuindu-și gâtul pe care se răsfrâng razele soarelui. Își reiau apoi zgâmâirea nisipului, uguind abia auzit.

Asistență la traversare

E ora prânzului. Ploaia a stat de ceva vreme și vântul călduț a urecheat norii posaci. Pe aleea dintre latura de vest a bibliotecii și gardul școlii „Dan Barbilian” o fetiță durdulie, pe cap cu-o bentiță formată din margarete de dantelă robotește cu metodă și cu grijă: culege un melc cu mâna dreaptă, îl ține în căușul palmei stângi și-l privește cum se retrage în ghiocul lui (poate chiar șoptindu-i ceva), îl ia din nou cu dreapta și îl așază în cositura din umbra bibliotecii. Apoi se întoarce la alt codobelc pornit încetișor pe macadamul ud. Mama copilului a înțeles că acțiunea e importantă și de durată, așa că a luat loc pe-o bordură, la capătul dinspre parc al aleii, și cotrobăie prin ghiozdanul de școală al fetei. Totuși, din când în când face o încercare și o cheamă cu voce potolită. „Nu încă, mai am melci de trecut strada” răspunde invariabil copilul, fără să-și întrerupă treaba.

Și la cine să mă gândesc, pe când las fereastra deschisă și mă întorc la birou, dacă nu la Dan Barbilian/Ion Barbu, care ne-a dăruit minunatul…

„Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.”

Plimbare

În după-amiezile frumoase ori măcar calme, o doamnă își scoate câinele la plimbare în parcul din fața bibliotecii. E un ciobănesc german care moșmondește printre plute și stejari, trăgându-și una dintre labele din spate. Sunt foarte mirat să văd că are, de fiecare dată, un voios alai pisicesc: cinci-șase mâțe de mărimi și culori variate îl însoțesc de la oarece distanță și se hârjonesc între ele, aparent fără a-l băga în seamă. Când el se îndepărtează însă, o iau și ele din loc pe urmele lui, neîntrerupând harța de rigoare.

Stăpâna îmi spune că lupul ei nu a fost niciodată apropiat de pisici, nu s-a jucat niciodată cu ele (de altminteri îl are de nici doi ani, de când a fost pensionat din forțele locale de poliție), cu toate astea pisicile îl plac și sar ca la chemare peste gardurile în spatele cărora își duc veacul, când dulăul trece prin apropiere. Mă adulmecă cu ochi urduroși, atinși de trahomă, șchiop și aproape surd. Mă lasă să-l mângâi pe greabăn și mă gândesc că pisicile îl întovărășesc tocmai fiindcă vor să-i aline suferința, fiindcă simt, compătimitor, că e bătrân și bolnav.