Pisica noastră lipseşte

Pisica noastră colorată lipseşte de multe ore. Ne-am gândit la ce-i mai rău, fiindcă, spre deosebire de fratele ei, care e foarte ducace, nu obişnuieşte să plece de-acasă. I s-a mai întâmplat o singură dată, în vară, când a revenit, după o zi şi-o noapte, soioasă şi c-un şoricel în gură, pe care l-a depus, ca pe-o ofrandă, în faţa uşii.

Am strigat-o îndelung, am scotocit şopronul şi podul casei, am întrebat câţiva vecini, am cercetat strada, cu inima cât un purice. Niciun semn. Ne-am gândit la o recompensă şi-un afiş cu mutriţa ei curioasă şi cuminte, ca de şcolăriţă, lipit pe pomii şi stâlpii din zonă. Era miercuri şi n-o mai văzusem de duminică. Pe seară, Mircea ne-a anunţat că din fundul grădinii se-aude un mieunat îndepărtat. Mie nu mi s-a părut, dar am fost gata să fac o nefăcută: am sărit hoţeşte pârleazul vecinului. Nu era în grădina lui, dar de-aici am auzit într-adevăr un smiorcăit slab de mâţă. Ne-am întors, am ieşit pe stradă şi am luat la rând casele vecinilor, explicând şi cerând voie să iscodim acareturile.

Am găsit-o destul de repede, cocoţată într-un pui de cais, de frica unui câine nu prea mare, dar foarte urâcios. Ne despărţeau doi metri, un gard de plasă şi-un căţel zbuciumat şi bălos. Am ademenit lătrătorul departe, sacrificând un ciolan afumat ce-aştepta în frigider ziua iahniei. Mâţa a coborât repede şi a venit spre noi, însă n-a mai avut putere, ori n-a  înţeles că trebuie să sară gardul. S-a aşezat lângă el, practic la picioarele noastre. Am tras în sus de plasă, până am depărtat-o de pământ suficient cât să bag mâna. Pisicuţa s-a prins de braţul meu cu tot corpul, ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat.

Buchet

E ziua unei prietene, aşa că merg în Piaţa Griviţei să cumpăr un buchet de flori. O precupeaţă cu batic şi şorţ îmi leagă cincisprezece tufănele proaspete, de culori variate. Unele mici şi bătute, ca nişte kosoni, altele învoalte şi mândre, altele ţepoase, altele flenduroase şi parcă ostenite.

Combinaţia e picturală, iar parfumul încântător. Simt că plata nu-i de ajuns şi-i fac femeii un compliment. Zâmbeşte. Îmi răspunde că-mi dă, gratis, şi nişte albine, apoi îşi plimbă uşor mâna dreaptă peste mănunchi. Când mi-l oferă, o albină bâzâie preocupată pe-o corolă rubinie.

Frunză

Cer voie băiatului meu să fac câteva ture cu Pegas-ul lui prin cartier. Consimte, dar insistă să-i promit că nu-i mai julesc, ca-n alte dăţi, pedalele (fiind un căluţ cam mic, la curbe – şi viteze mai mari – îi cam frec tălpicile de asfalt).

E duminică, trecut de prânz şi soare. Puzderie de avioane au întins un năvod cu fire albe, scămoşate pe cerul sclipitor. Vântul plimbă nehotărât frunzele nucilor, ca un măturător cherchelit. Oraşul bombăne dincolo de garduri, dar străzile sunt aproape pustii. Vânzătoarea de la alimentara lui Canea şi-a scos un scaun la soare şi rupe dintr-un covrig, o tătăroaică minionă îşi plimbă bebeluşul cu căruciorul, doi bărbaţi descarcă ustensile de pescuit şi sacoşe mari din portbagajul unei Dacii 1300, ea însăşi părând pescuită de pe fundul canalului Dunăre – Marea Neagră. Câţiva câini picotesc ambetaţi, complet nepăsători la clopoţelul meu.

Pe Fântânele găsesc totuşi o adunare mărişoară: copii care aleargă, ţopăie, se jumulesc şi se îmbrâncesc cu îndârjire pe pavajul crăpat, între nişte linii groase, trasate cu cretă albă. Ca unul care credea că a jucat în copilărie tot ce se juca la sud de Carpaţi sunt intrigat: şotron nu, lapte gros nu, baba oarba nu, ţurca nu, ursu’ doarme şi visează nu, raţele şi vânătorii nu, leapşa nu, bâza nu, călcata nu, ţară, ţară, vrem ostaşi nu, porcii râd nu, ursu-n bârlog nu, capra nu, furatul pământului nu.

O fetiţă care stă bosumflată pe bordură îmi spune că-i jocul „frunză”. Îşi tamponează c-o bucată de cretă un genunchi zdrelit, dar asta nu-i nimic, a ieşit din joc, „împinsă, pe-o neatenţie, din Găluşca moartă”, asta o doare rău. Încearcă să-mi explice ce-i cu „frunza”. Se uită la mine şi se opreşte brusc: „Măi omule, tu nu înţelegi nimic, aşa-i? Poate dacă ai juca…”