Dorinţă

O tânără, proaspătă absolventă de facultate umanistă, vrea să lucreze în biblioteca judeţului Constanţa şi îmi trimite prin poşta electronică un CV scurt, dar promiţător, o scrisoare de intenţie migălită şi o fotografie recentă. „Am frecventat o mulţime de biblioteci mici şi mari”, mărturiseşte ea, „şi cred că aş fi un bun bibliotecar fiindcă iubesc cărţile şi viaţa bogată din ele” [sublinierea mea]. Îi răspund că dacă iubeşte cu adevărat viaţa din cărţi, atunci postul de bibliotecar nu e cel mai potrivit pentru ea, findcă bibliotecarul nu e de fapt interesat de conţinutul cărţilor, curiozitatea lui profesională e boantă şi nu pătrunde dincolo de paginile cu tablele de materii.

Ca să fiu mai convingător îl invoc pe George Călinescu, cu un fragment din articolul „Prietenele noastre cărţile”: „Cineva care disociază cartea de cuprinsul ei este bibliologul, bibliograful, specialist folositor care se ocupă cu tehnica păstrării, aşezării şi găsirii cărţilor în dulapuri şi întocmeşte liste cu cărţile apărute, încercând şi oarecari descripţii tehnice spre a caracteriza ediţiile. Prin natura lucrurilor, bibliologul nu vede în cărţi decât decât titlul şi cotoarele, ştiinţa lui este o cotorologie. Pentru el cărţile sunt ca nişte cadavre într-o sală de morgă, simple numere de ordine şi goale date statistice. Orice om care are de-a face cu cărţile trebuie să fie până la un punct bibliograf, însă bibliograful pur ajunge la această perversitate de a dispreţui total miezul. El este ca blănarul care mângâie iepurele nu din dragoste, ci ca să vadă cât de moale e blana şi pentru care carnea nu are nicio valoare. Sau e precum copilul care fură mielului tăiat arşicile. Bibliografii pun mâna pe cărţi spre a le copia titlurile pe fişe şi le resping îndată ce şi-au satisfăcut nevinovata lor patimă.”

Când vine răspunsul ei – „OK, bibliotecarul nu are neapărată nevoie să pătrundă în carnea cărţii, dar îi este interzis să o facă? Cred că nu, aşa că eu tot aş vrea să intru în lumea… cotorologilor!” – mi-o imaginez uşor contrariată, nerăbdătoare şi îndrăzneaţă. Ştiţi ce, mi-ar plăcea ca duduia asta să-mi fie colegă.

Stradă

Pe-un perete dinlăuntrul magazinului Carrefour am găsit o hartă de dimensiuni mari a Constanţei. Mi-a atras cu deosebire atenţia fiindcă înfăţişează nu doar oraşul prezent, ci şi pe cel virtual: proiectata lui dezvoltare teritorială, de la mici extensii la cartiere întregi. (Şoseaua de coastă, aşteptată să lege Comandamentul Marinei de pescăria din Mamaia şi să contribuie la salutara întoarcere a oraşului cu faţa spre mare, nu e de găsit.) Notate cu linii întrerupte, bulevardele, străzile, pieţele şi aleile aflate în planurile edililor au fost deja botezate.

În ultimii ani, câteva case răzleţe au apărut pe câmpul de la marginea dinspre miazăzi a cartierului meu (şi a oraşului), aşa că nu mă mir să descopăr pe hartă, în locul corespunzător, un interesant cadrilaj de fire intermitente, legat ici şi colo de cel existent. Cu o singură excepţie, numele arterelor potenţiale au provenienţă cazonă, cele mai multe fiind ale unor ofiţeri de carieră, generali ori mareşali ai Armatei Române (unii dintre ei şi şefi de guverne): Dragalina, Prezan, Ion Eremia, Averescu, Leonard Mociulschi, Toma Zotter. Dar şi Ion Antonescu.

„De ce Antonescu?”, l-am întrebat pe un consilier local constănţean, istoric şi profesor universitar bine anturat şi foarte influent, pe care-l credeam implicat în alegerea numelor. O fracţiune de secundă, mirarea s-a însoţit cu iritarea pe chipul demnitarului. Nu avea idee de povestea asta? Îşi imagina că lucrurile s-au făcut pe la spatele lui? Era tulburat de aşa numire?

„De ce nu?”, mi-a replicat, „doar a fost….” şi a elaborat un encomion lung al mareşalului, cu toate poncifele reabilitării: mare patriot, om de onoare, strălucit comandant militar, drept şi incoruptibil, ctitor de biserici. Am profitat de-o mică pauză de respiraţie şi l-am întrebat dacă nu l-ar deranja ca nepoţii dumnealui să locuiască pe o stradă sau într-un oraş care poartă numele cuiva responsabil de deportarea şi de moartea unor oameni. Mi-a zâmbit strepezit. S-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe umărul meu, semn că îmi oferă, mărinimos, indulgenţa. Apoi a revenit la culorile vii de pe portretul mareşalului: destoinic, curajos, profund credincios…

Camera lui Noica

Întâia dată în Păltiniş, ţin să trecem şi pe la cabana în care a locuit Constantin Noica. Nutresc chiar speranţa să urcăm în fosta lui cameră, doar o odăiţă sărăcăcioasă după cum e descrisă de cei care i-au trecut pragul. Soba, paturile, cărţile şi revistele, câteva caiete, cuierul cu hainele tocite, pipa în care îndesa tutunul câtorva ţigări „Carpaţi”, ochelarii cu rame de baga, băscuţa, scândura din molid, lustruită bine, de care se folosea la scris – doar o adiere dinspre viaţa filosofului.

Pe perioada şederii lui în staţiune, Noica a fost chiriaş în două vile. De la un vlăjgan care vinde păsări sălbatice, împăiate şi ouă proaspete, albăstrui lângă casa telescaunului, aflăm că prima vilă a fost dărâmată de multicel, dar a doua, cea în care şi-a petrecut ultimii trei-patru ani de viaţă, e în picioare. Mai mult, a fost renovată încoace de Gabriel Liiceanu şi de „ceilalţi băieţi ai scriitorului”, cum zice vânătorul de zburătoare.

Găsim cu uşurinţă cabana pe-o spinare păduroasă de munte: zveltă, construită din grinzi groase, întunecate, prinse la capete în cozi de rândunică. Ferestrele îi sunt însă oblonite, iar uşa încuiată. Cât dăm un ocol şi ciugulim zmeura din tufele din preajmă, începe ploaia. Ne lipim spatele de peretele cald al cabanei, umăr lângă umăr, ca pentru o poză de familie. Zeci de minute cât ţine ploaia suntem sinistraţi sub balconul mansardei lui Noica şi privim cum faldurile grele de apă, drepte, netulburate de vreo pală de vânt, despletesc şi curăţă ramurile brazilor.

Kamikaze

De hatârul fiului meu, petrecem o-ntreagă zi în parcul acvatic din Mamaia. El luând toboganele cu apă de la cap la coadă şi de la coadă la cap (cu o excepţie), iar eu chircindu-mă pe un şezlong, pe malul „râului”, sub mica umbrelă alocată, pe care o mut des pentru a mă feri de razele nemiloase ale soarelui. În mâini am un roman bun, iar în urechi două cocoloaşe mari din hârtie de şerveţele. Când le scot, muzica din difuzoare mă transportă prompt într-o tranşee asaltată de sute de orgi ale lui Stalin.

Ca să-i atenuez băiatului spaima de toboganul numit Kamikaze, accept să îl însoţesc şi să-i fiu pildă de bărbăţie. După ce stăm la coadă mai bine de-un sfert de ceas, alunecarea pe Kamikaze e scurtă şi dură. Însă nu alunecare, cădere, plonjon în gol zece-cinşpe metri, Kamikaze ăsta e doar un jgheab uriaş şi foarte abrupt, aproape vertical, stropit de-un şuvoi subţire. „Vântul divin” mă zvârle cu furie în bulboana adâncă din buza lui. Mircea îşi dă drumul în spatele meu. Într-o fracţiune de secundă salvamarul îl culege de pe fundul apei şi îl împinge spre mine. Îşi ridică faţa şiroindă, luminată de un zâmbet larg. După jumătate de inspiraţie izbucneşte: „Mai vreeeau!!”