Cu roșu

Ne-am așezat cam ca la clasă, eu și colegul meu lângă ușă, iar prichindeii (sosiți dis-de-dimineață de la o grădiniță din oraș) pe câteva șiruri, în fața noastră, dar cu toții turcește, pe covorul nou al mediatecii. Ne-am dres glasurile și le-am citit „Vânătoarea de vulpi”, o frumoasă poveste, scrisă și ilustrată de Sven Nordqvist, despre cum să păcălești pe cineva, o vulpe în cazul suedezului nostru, dar vă asigur că metoda poate fi aplicată cu succes și la alte lighioane. Pe măsură ce recitam, atent la nuanțe, (am făcut-o pe roluri, eu eram Pettson, fermierul doldora de idei trăznite, și alte câteva mici personagii), audiența, care rupsese pe nesimțite rândurile, avansa în tăcere către noi, pe genunchi. Să vadă desenele din pagini, să nu piardă vreun cuvințel și vreun înțeles, să se-mprietenească cu minunații actori amatori?

La ultimele replici ne-am trezit înconjurați și, cel puțin eu, luat în stăpânire, fără scăpare, de armata din Blefuscu: un băiețel mi se întinsese în poală, o fetiță se cocoțase în cârca mea (îi simțeam mâinile unite în jurul gâtului ca un colier subțire), iar o alta stătea pe piciorul meu stâng (renunțasem la obositoarea poziție orientală), îmi desfăcuse șireturile și le colora frumușel cu carioca roșie. Șireturile mele albe…

[Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților”]

Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților” de Magda Isanos
pe pagina de gardă chipul incredibil de frumos, sclipitor al autoarei
chip pe care-n adolescență îl asemuiam cu portretul poeziei înseși
mi-am luat cana de cafea aburindă
și m-am lungit pe șezlong sub părul înflorit. Trase
dintr-un caier de la miazănoapte de briza ușoară
fire albe treceau fără grabă peste fața soarelui
lumină – umbră – lumină – umbră și piele de găină
citeam „Mai erau atâtea grădini de cules…
aș fi ’mpodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund”
și pe hârtia îngălbenită a tipografiei Ministerului Artelor din 1945
a aterizat o albină,
lucrătoare în pauză de cules, avidă, ca și mine, de-o
plimbare pe aleile versurilor
am tras cartea mai aproape și-am privit insecta
tăvălită toată prin pulberea staminelor
purtându-și bulgării imenși de polen în corbicule
am tot așteptat-o să termine pagina
ca să pot trece la următoarea
dar aici, la 34, căuta ea ceva, un lucru anume (se mișca tot mai frenetic)
pe când așezam încetișor cartea deschisă în iarbă
jarul dorului cobora pe sfori piezișe, întinse între amintiri.

Iepurica

Din nou la umbra pipită a mestecenilor, tolănit în hamac. Citesc „Jurnalele de călătorie” ale lui Flaubert și, ca de obicei, am companie, o mâță cu care ne-am împrietenit de curând, frumușică și îndrăzneață, cu blana înspicată și moale ca a unui iepure de câmp (de-aici i-a venit și numele). Doar ce-a fătat, undeva prin vecini, așa că avem grijă de ea cum se cuvine. O vreme stă cuminte, încolăcită la picioarele mele, apoi începe să se frece și să se miște lent, ca atrasă (sau împinsă) de un magnet. După câteva minute colacul îmblănit îmi ajunge pe piept, apăsându-mi cartea de față. Las cartea și-l împing ușor către picioare c-o mustrare blândă. Destul de repede reia însă alunecarea.

Mă regalez cu notițele unui Flaubert luat prin surprindere de Egipt, notițe austere, dezordonate și scurte, aproape telegrafice, dar spontane și pline de viață, când descopăr o neașteptată legătură între o zgaibă din „Jurnale” și ce mi se-ntâmplă, între atunci-acolo și acum-aici. E o seară caldă a lunii decembrie 1850 în Memphis, la marginea deltei Nilului, iar Gustave citește tovarășilor lui de călătorie însemnările de peste zi, stând întins pe covor. „Puricii sar pe hârtie”, menționează el în trecere și hait! asta e ceea ce văd și eu pe paginile cărții pe care-o țin în mâini. Scap volumul și rămân față în față cu pisica. Jos și la baie, de-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, puricoaso!

Noapte de noiembrie

O notiță pe ultima pagină a unei vechi ediții a romanului Europolis de Jean Bart, chiar lângă cuvântul „Sfârșit”: Gh. Ciucu – 3 XI 941 ora 22 –. Pe două rânduri, în creion, cu scris îngrijit.

Mi-l închipui tânăr, așezând cartea pe lada patului, peste ordinul de recrutare primit în ajun, stingând lampa și cuibărindu-se sub plapuma mirosind, nu a pelin ca până acum, ci a stuf și pește sărat, încă înfiorat de chemările sifleelor și de verdele zăcut al oglinzii fluviului, suflând aer cald și nume levantine în palmele care au luat forma pânzelor umflate, uitând de chirie, coșniță și vești din război, cu sufletul scăpărându-i promisiuni despre curaj și iubire.

Interstiţii

Inventarierea decenală a patrimoniului la Biblioteca Judeţeană Constanţa. De mai bine de jumătate de an, împreună cu câteva colege, şase-şapte ore pe zi, trezim la viaţă cărţile prăfuite, rânduite pe poliţele din depozitul general. Verificăm în catalogul electronic şi bifăm, cu cerneală portocalie, în „cronice bătrâne” titluri, preţuri, cote, numere de inventar. În pauze, ca să dinamităm rutina atroce, bem ness sau ceai de fructe şi declamăm poezii de amor: Brumaru, E.E. Cummings, Radu Stanca, Jacques Prévert, Nora Iuga, Edgar Poe, Anne Sexton, Charles Bukowski.

Şezătoare

E de bonton să întâmpini toamna cu o natură statică de obiecte ce ţin de recoltă şi ţărănie, un aranjament de roade şi artefacte plasat într-un loc vizibil, acasă ori la birou: o strachină cu nuci şi castane sălbatice, un şir indian de tărtăcuţe netede sau buburoase, câteva gutui pe un pat de ţipirig, o ulcea cu tufănele, o păpuşă din pănuşi şi mătase de porumb, un coş cu imortele şi pălării zbicite de floarea-soarelui, un bostan înconjurat de ramuri de lemn-câinesc şi frunze multicolore. Au căutare şi instalaţiile de dimensiuni mai mari, una dintre aleile magazinului Cora găzduieşte încă un car bătrân, vârfuit cu baloţi de paie şi dovleci plăcintari babani. (Deşi lăcuit fără măsură, carul pare bine recondiţionat, păstrând chiar şi jugul cu resteie şi lane, tocit de grumajii boilor.)

Aceste montări Ikebana neaoşe sunt, în genere, destinate privirii, însă, într-o mică librărie din cartierul meu, am găsit una care are şi o luminoasă parte practică. Două-trei târne cu ciocani de porumb au fost răsturnate într-un colţ, de-a dreptul pe podeaua încăperii încărcate de cărţi, iar în jurul grămezii au fost rânduite câteva scaune mici, rotunde, cu trei picioare şi încă unul cu spătar înalt, din lemn masiv, traforat cu două inimi. (Când am ajuns eu, pe blatul scaunului mare dormea, încovrigată, o mâţă cu blana tărcată alb-gălbui, foarte îngrijită. E motan, am fost informat, şi îl cheamă Măturică.)

Ideea minunată e că picii care intră în librărie sunt îmbiaţi să ia loc pe scăunele, să ajute (vorba vine) la depănuşarea ştiuleţilor şi, mai ales, să asculte ceva citit de librărese. Cum scena şezătorii are deja câteva săptămâni, unii copii din vecinătate s-au obişnuit să vină, câte doi sau trei, anume pentru poveşti, basme, fabule, poezii.

Fântână

Fiind o încleştare serioasă cu textul, lectura cere şi o anume izolare de mediul înconjurător, o întoarcere a spatelui către „stradă”, o retragere într-un spaţiu rupt, pe cât se poate, de lume. Uneori, simpla apăsare a butonului roşu al telecomenzii televizorului transformă camera cu fotoliu într-un astfel de spaţiu, dar mulţi dintre noi putem evoca şi locuri mai puţin obişnuite ale lecturii: un pod plin cu boarfe şi pânze de păianjen, un cotlon de magazie, o pivniţă luminată de un bec chior, o caroserie abandonată şi paradită, o căpiţă de fân, scobită pe partea dinspre nord, acoperişul unui bloc, clopotniţa unei biserici, căluţii tociţi ai unui carusel scos din uz, o iesle, un pătuiag de scânduri construit în vărful unui nuc etc.

În „Călătoria către ficţiune”, volum dedicat de Vargas Llosa scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, găsesc un loc cu totul aparte pentru citit: fundul secat al unei fântâni. Pe când avea 12-13 ani, Onetti se cuibărea în găleata veche a fântânii, iar fratele lui mai mare îl cobora în adânc. Împreună cu teancul de cărţi (ce conţinea, invariabil, un exemplar din „Eclesiastul”) copilul îşi lua sub pământ „un scăunel de răchită şi o garafă cu limonadă”. Cilindrul puţului: cutia de rezonanţă a big-bang-urilor universurilor imaginate de scriitorii favoriţi.

Prietenul Iorga

Când şi când primesc la birou vizita unui domn în vârstă, vechi cititor al bibliotecii. Născut în Constanţa, domnul Zaharia a fost inginer agronom şi a lucrat, după spusele domniei sale, în CAP-uri şi ferme ale agriculturii comuniste din multe zone din ţară: cîmpia Dunării, valea Hârtibaciului, Balta Brăilei, dealurile Bârladului şi, evident, Dobrogea. „Am iubit şi am învăţat pământul”, mi-a spus odată, „dar l-am siluit îndelung, ca o brută, cu fertilizatori chimici, pesticide, culturi intensive şi câte şi mai câte”.

Înalt, puţin adus în faţă, blajin, întotdeauna cu un acoperământ al capului potrivit stării vremii şi cu o demodată mapă subţire, din piele, la subsuoară. Citeşte în general istorie, memorii şi studii de etnografie, dar împrumută şi literatură, cel mai adesea „Cărţile de pe noptieră” de la Humanitas. Nu de puţine ori îmi împărtăşeşte însufleţit ideile notate într-un caiet de elev cu foaie velină.

– De ce citiţi, domnule Zaharia? Ce mai găsiţi în cărţi?, l-am întrebat hâtru acum câteva zile când, în ciuda frigului şi a străzilor înzăpezite, venise la bibliotecă.

– Mă crezi că semnele de pe pagină sunt singurele pe care le mai înţeleg? Nimic din ceea ce se întâmplă în jur nu mai are vreo noimă pentru mine. Nu înţeleg emisiunile tv, nu înţeleg reclamele, nu-mi înţeleg nepoţii şi nici creştinii de-un leat cu mine. Îi înţeleg însă foarte bine pe prietenii Iorga şi Djuvara, a adăugat râzând.

Literatura

La ce bun să citim literatură?

Un răspuns de la George Călinescu: „Occidentul citeşte atât de mult, încât omul din popor şi-a făcut un stil literar, banal, fireşte, ca orice convenţie, dar literar. Gesticulaţia iarăşi e atât de modificată de experienţa teatrală, încât o franceză, o germană au în purtări artificialitatea actriţelor. Adesea eram pornit să afirm că în războiul actual (al doilea război mondial, n.m.) occidentalii de pretutindeni fac isprăvi vrednice de a fi inventate de un literat. Acum cred că ele, dimpotrivă, vin din literatură. Câteva secole de exaltare naţională prin litere lasă urme adânci. Englezul citeşte că omenirea întreagă admiră sângele său rece şi e hrănit toată viaţa cu cărţi de soiul acesta. Cărţile intră în sânge. Un vas de război englez e scufundat de germani, ofiţerii sunt luaţi prizonieri pe vasul german care, la rându-i şi ceva mai târziu, e atacat de alte vase engleze. Ce fac prizonierii englezi în timpul luptei? Joacă imperturbabil cărţi. Fire naţională ori mai degrabă cultură literară? Eu cred că cea din urmă. Nobleţea franceză a fost până într-atât exaltată, încât francezii o aplică cu evlavie şi fermitate şi se slujesc de ea ca de o armă politică. Şi în linie generală niciodată nu cred că s-au produs exemple de vitejie neasemuită ca în epoca noastră. Ahile e un borfaş pe lângă pilotul de avion sau căpitanul de submarin. Eroismul modern, adică dintr-o epocă pe care noi o socotim laşă, întrece orice închipuire. Şi totul vine din literatură, care în Occident mai ales a nutrit sistematic valoarea omului. Căci omul care gândeşte s-a dovedit foarte adesea, în marile clipe, mai hotărât şi mai viteaz decât omul cu mintea obscură.” (G. Călinescu, Războiul şi literatura, 24 dec. 1939)