Pisoi singuri

Excursie la Balcic. Ne trezim cu noaptea în cap, pregătim sandvişuri, sorbim în fugă cafeaua, încărcăm bagajele în maşină. Cei doi pisoi sar pe pervazul ferestrei de la bucătărie, aşteptând micul-dejun. Ce vor face singuri? Vor ieşi pe stradă? Nevoia-i va împinge să prindă vreun şobolănel dintre cei mulţi care mişună pe la coteţele de porci ale vecinilor?

Îi smotocesc niţel, apoi îi anunţ c-o să lipsim toată ziua de-acasă şi le dau câteva sfaturi. Mă privesc înţelegători, dar cu-un licăr de nerăbdare. Le umplu un castron cu lapte, altul cu turtiţe apetisante Whiskas şi mai fac nişte grămăjoare lângă tulpinile câtorva copaci. Se vor înfrupta din ele furnicile şi coţofenele certăreţe, dar va rămâne ceva şi pentru mâţe. Îmi aduc aminte Pisicile lui Weldon Kees:

„Ce fac pisicile
Ca să se amuze
Când suntem cu toţii plecaţi
Eu nu ştiu.
Au la dispoziţie curtea
Şi gardurile
Vecinilor,
Şi, uneori,
S-ar putea s-ajungă la uşă, mieunând,
Cu picături de lapte
Pe bărbiţă,
Tremurându-şi cozile lucioase,
Şi dând semne de nelinişte
Când lumina în frigider
Se aprinde. Dar ce
Fac ele toată ziua
Rămâne o taină.”

Nici acum nu ştim mai multe despre pisicile singure, d-le Kees!

La întoarcere, pe-ntunericul orei unsprezece, pisoii ne întâmpină cu miorlăituri exasperate. În dimineaţa următoare, taina petrecerii timpului în absenţa noastră se ciobeşte: descoperim că au rupt toţi ardeii iuţi roşii din mica noastră grădină de legume. Nimic altceva decât ardeii roşii (deloc puţini: şapte pipăruşti frumoase, numai bune de pus la borcan) şi au făcut-o cu oarece grijă, dovadă că plantele n-au avut de suferit. Nu i-au mâncat, dar i-au morfolit cu frenezie.

La ţară

Vacanţă la ţară, în casa părintească. Spre folosinţa fiului meu, încerc să-mi evoc copilăria pe-o cale aşa-zis muzeografică, plecând de la obiectele vechi din gospodărie: stupii şi centrifuga pentru extras mierea, devenită cuibar, barda cu care ai mei luau gâtul găinilor, ia cu şapte culori a bunicii, uşile înalte şi grele rămase de la hanul care se-nălţa cândva în grădină, scaunele din stejar, meşterite „pentru o sută de ani” de Moşu Traian, şnurul galben de comandant al detaşamentului de pionieri, măsuţa rotundă la care ne scriam lecţiile, joagărul lung, a cărui voce ascuţită se auzea toamnă de toamnă, cazanele pentru jumări şi untură etc. Reuşesc şi nu prea să-i captez interesul.

E mult mai atras de mirosuri. Mirosul tufelor de regina nopţii, plantate de mama în faţa ferestrelor, al podului cu cioburoaie şi şoareci, al coteţului păsăretului de curte, al fânului proaspăt cosit şi, mai ales, cel agrest şi tare al grajdului în care a stat până de curând văcuţa noastră bălţată.

Max

Vizită matinală la rezervaţia de urşi de lângă Zărneşti. Matinală fiindcă blănoşii ies din cotloanele pădurii de stejari pe care au luat-o în stăpânire (şi pot fi văzuţi de pe potecile turistice) doar când sunt hrăniţi, iar asta se întâmplă la orele dimineţii.

Cocolino, Zorro, Pluto, Mary, Ionică, Betsy, Jean, Gina şi Sofia (botezate după Gina Lollobrigida şi Sophia Loren de către actorul francez Pierre Brice, fost ambasador al rezervaţiei), Marinică, Odi, Mura, Max, Vasilică, Muky şi ceilalţi urşi bruni care nu ni s-au arătat (câteva zeci) au cunoscut suferinţa cu asupra de măsură până să ajungă aici. Orfani sau despărţiţi de mame, captivi în condiţii atroce, subnutriţi şi rău-nutriţi, cu ghearele pilite, grumajii deformaţi de lanţuri şi dinţii distruşi de zăbale, maltrataţi şi batjocoriţi pentru a face bucuria unor nesăbuiţi. Au însă parte de o viaţă nouă în parc: spaţiu cât vezi cu ochii, acri peste acri, mâncare, scăldători, bârloguri, compania semenilor, prietenia celor care se ocupă de ei. Nu pot fi eliberaţi în sălbăticie, pur şi simplu nu s-ar descurca.

Nu ne bagă deloc în seamă moş-martinii, îşi văd liniştiţi de ale lor. Cu excepţia lui Max, un urs matur, impozant, cu blana întunecată. Se deplasează încet pe cărarea bătătorită şi se opreşte în faţa noastră, la mică distanţă de gardul electrificat care ne separă. Ne adulmecă. Se aşază în fund şi începe să se bălăngăne spasmodic, ridicol şi întristător. Ca un copil pe-un pat de orfelinat glacial.

Pe când era pui, fostul stăpân i-a retezat caninii şi i-a străpuns ochii mici ca boabele de cafea cu acul, orbindu-l. În plus, îl trata cu bere în care punea din belşug sedative. Era fotograf şi voia ca ursuleţul să stea frumos în pozele cu clienţii săi. În jurul anului 2000 Max putea fi văzut (mi-l aduc aminte) la intrarea castelului Peleş, înlănţuit de gardul din fier forjat, jucărie în mâinile jupânului.