Suleimani și Suleme

Sunt silit să schimb conducta de apă pentru cișmeaua grădinii și am nevoie de un tip vânjos care să-mi sape un șanț. Șapteșpe metri lungime, un metru adâncime. Întreb în stânga și-n dreapta, dar nu am succes. Un vecin îmi dă soluția: o vizită la birtul din colțul străzii. Nu ca să uit de șanț și conducta spartă în aburii unei serii de shot-uri, ci fiindcă locul ar fi un cerc de pălmași avizi de treabă fizică, oricât de grea, un soi de răspântie pentru învoieli. „Oamenii aşteaptă, doar că nu poartă pă piept o plăcuță cu Caut slujbă”, plusează amicul.

Intru prin perdeaua de biluțe colorate a bodegii puțin după ora 8 dimineața, cum fusesem sfătuit, pentru a nu-i pierde pe cei mai strașnici dintre zilieri. Cinci concetățeni sporovăiesc veseli la mesele mici, pătrate. Hainele le sunt neglijente, dar par în formă destul de bună. Toți beau, unii bere, alții tărie. O rog pe ospătăriță să-mi dea voie să zic două vorbe „gulerelor albastre”, iar ca să fac impresie, decid să le ofer un rând. În timp ce femeia le împarte băuturile, îi dau tare și serios cu tocmitul, săpătura, uneltele, plata, adresa. Când închei spiciul, liniștea în încăpere e deplină, iar audiența, incluzând-o pe chelneriță, uluită. Mă forțez să zâmbesc. Unul dintre bărbați, cel care părea că se sufocă cel mai tare își trage scaunul într-o parte și ia cuvântul:

– Ce șanțuri, nene? Nu facem noi șanțuri. Noi nu ne ratăm viața… Știi cum se spune, trăim viața ca sultanii, ca Suleiman și Sulem, nicio grijă nu avem. Râde homeric şi-mi mulțumește pentru țuică.

– … Hai noroc, băieți!

Camaradul

Primul cititor în departamentul meu după redeschiderea bibliotecii: un domn vârstnic, veche cunoștință, cam tare de urechi (de vină ar putea fi anii petrecuți ca ofițer de tancuri), însă vivace și mereu zâmbitor. Îl întreb cum a trecut peste încercările carantinei.

 – Greu la început, ceva mai ușor apoi și din nou greu către sfârșit, îmi răspunde. I-au lipsit plimbările lungi prin oraș, întâlnirile de la clubul pensionarilor, polemicile de la partid, nepoții. A tânjit după compania cuiva (soția i-a plecat de mult într-o lume mai bună) și, din fericire, într-un târziu a găsit. S-au întâlnit la fereastră, unul mărunțind coltuce de pâine, celălalt ciugulind cu poftă firimiturile. Fiindcă reușește să alunge alte înaripate înfometate, camaradul și-a câștigat și numele-renume: Șefu. Mi-l arată pe telefon: maroniu-porumbac, cu ciocul gros, privind îndrăzneț către camera foto. Un guțan.

Îmi spune și că, ieșind din casă după eliminarea restricțiilor, a constatat că „s-a ancrasat”. Înainte făcea zilnic, pe jos, câțiva kilometri buni, acum a trebuit să se oprească și să-și schimbe traseul după ce-a parcurs distanța Colonade – Cazino, înainte își bătea măr amicii la table, azi a „primit papară” în trei din cinci jocuri.

Vânt de iunie – Wendell Berry

Lumina și vântul aleargă
peste iarba înspicată
de parcă dealul s-ar fi
topit și acum curge.

Florinel își scrie numele

A-ți scrie numele, deseori a-l scrijeli, pe diferite obiecte. Pe bănci, copaci, ascensoare, uși, dar în special pe obiecte însemnate, menite să atragă atenția și să reziste în veac. E destul teribilism în chestia asta, dar e mai mult de-atât, e setea de-a mărturisi lumii o bucurie, e pofta de-a păstra o clipă fericită. Ambele, desigur, denaturate. „Eu am ajuns aici, iar voi (și nepoții voștri) trebuie să știți asta”, par a spune unii concetățeni cu carioci și bricege în rucsac.

De-a lungul anilor, am văzut eu însumi o mulțime de locuri pângărite de semne și înscrisuri, îmi aduc aminte de pildă de stranele Bisericii Negre, de Crucea Eroilor de pe muntele Caraiman, de pereții interiori și exteriori ai mănăstirilor bucovinene, de grinzile străvechi ale turnului cu ceas din Sighișoara, de stalactitele și stalagmitele din Peștera Ialomiței, de bompresul navei școală „Mircea”, ba și de toaca din clopotnița satului natal. Acum câțiva ani, după ce am citit că un turist și-a zgâriat numele pe una dintre „mărgelele” Coloanei Infinitului din Târgu-Jiu am crezut că s-a atins limita. În „Jurnalul” Marthei Bibescu descopăr însă un loc dincolo de orice limită: craniul lui Mihai Viteazul. Acum e înhumat, dar la începutul secolului trecut încă putea fi văzut la Mănăstirea Dealu. În 1915, paznicul relicvariului din așezământul religios de lângă Târgoviște își vărsa năduful în fața prințesei, venită să vadă ilustrele oseminte: „Am făcut asta [închiderea capului într-o raclă, n.m.] ca să-l apărăm, pentru că vizitatorii își scriau numele pe craniu cu creioane chimice care nu se mai șterg”.