Caligrafie

Discuții

Descopăr la magazinul Kaufland un mic stand cu rechizite, febra întoarcerii la școală le-a cruțat, iar acum au fost ieftinite strașnic. Toate îmi fac cu ochiul, aleg câteva, printre ele un stilou Pelikan grăsun, care seamănă cu o belugă mov, răsucită ca pentru joacă. Vocea îi e subțire și fără poticneli. Pe câteva foi curate, caligrafiez îndelung cu el numele persoanelor dragi, ca într-o încercare de a atrage asupra lor vechiul spirit al consemnării cuvintelor sfinte.

Anunțuri

Necuvântătoare

Discuții

Dimineață friguroasă. Ies ca de obicei, înainte de șapte, să hrănesc pisicile și dârdâi oligofrenic. Mâțele au simțit înaintea mea răcirea, sunt bosumflate și mai mițoase ca până acum. Să-și fi pus deja combinezoanele groase de iarnă? Ca să mă conving prind un motănel și îl smotocesc zdravăn. E nemulțumit: pierde micul-dejun.

Un stol mare de păsări mici plonjează peste cartier, se ridică în amiaza înaltă și se lansează apoi către vârfurile copacilor, se avântă în sus iar și tot așa. Zeci de secunde urmăresc încântat formația disciplinată care desenează cocoașe cerului. Deodată mi se năzare că voința nu-i a stolului, ci a pământului, mai exact a caselor, unele atrag păsările, altele le aruncă cu putere înapoi.

O fetișcană din vecini îmi zice că motanul meu „îi taie strada”. Am crezut că e preocupată să nu îl lovească vreo mașină, când colo ea se referă la vechea superstiție cu calea, pisicile negre și ghinionul. Care ghinion, se plânge, nu se „repară” deloc cu scuipatul în sân.
– Grasu al meu nu e negru, contraatac, ci tărcat. În plus, sub bărbie are o pată albă, iar cine îl scarpină acolo scăpă de toate ghinioanele și are foarte mult noroc, inclusiv la băieții frumoși dintr-a opta.
– Și cum să fac asta? Dacă nu mă lasă?
– Îi dai o mână de boabe pentru pisoi adulți, de preferință Whiskas cu ton și ficat, sigur te lasă. Nu e convinsă.

Un greier cântă în smocurile de iarbă de sub fereastră. Uneori răzbat de pe stradă pașii și vocile înserării, iar greierele se oprește. Când reia cântecul o face mai însuflețit, vrând să atragă atenția asupra zgomotelor necuviincioase, jignit de neatenția noastră. Închid tableta și îl ascult cum se cuvine.

Măceșe

Discuții

Acum câțiva ani, într-o margine a comunei Agigea, la o aruncătură de băț de canal, am descoperit o vâlcea cu muri și măceși. De atunci, la începutul fiecărei toamne, ne echipăm cum se cuvine, ne înarmăm cu cârlige ca să tragem vârfurile crengilor încărcate de rod și cu ciomege ca să ținem câinii comunitari la distanță și mergem la cules. De obicei, cineva ne-a luat-o deja înainte și, deși rămâne destul și pentru noi (și pentru cei de după noi), chestia asta ne cam râcâie. Anul acesta ne-am trezit însă devreme și am fost primii la mărăciniș, așa că am umplut repede o sacoșă măricică cu măceșe și două găletușe cu mure dulci. Și zemoase, s-a văzut asta și pe tricourile noastre. Până seara am avut timp să ne oblojim mâinile înțepate și julite la greu și să picotim în natură pe un pat de furnici.

Ador ceaiul de măceșe, călduț și concentrat, în special în serile geroase, dar îmi plac măceșele și din alt motiv. Cu ele am câștigat primii bani. S-a întâmplat în vacanța de vară dinspre clasa a doua. Unul dintre verii mei, mai mare cu șase ani, împreună cu care pășteam vacile, când se plictisea de țurcă și fazan, se afunda într-un tufiș înțepăcios și culegea măceșe. „De ce, de ce!! O să le vând!”, mi-a spus. M-a îndemnat să fac la fel și mi-a arătat tehnica desprinderii rapide a fructelor roșii de pe ramuri. La sfârșitul vacanței el avea doi saci mari de iută plini cu măceșe, iar eu o găleată rasă. Am pus totul într-un căruț și m-am ținut coadă de Marian până în capul Liniei, la Pandureciu, pădurarul care dăduse sfară-n sat că oferă doi lei și jumătate pe fiecare kilogram de măceșe. Mama îmi cântărise recolta cu o balanță romană împrumutată de la moșu Traian și îmi făcuse socoteala: 25 de lei. Nenea Pandureciu a cântărit la rândul lui și a notat într-un registru: atâtea kile egal douăzeci și doi de lei. Heeei! S-a lăsat pe umerii mei și mi-a zis că găleata mea e plină de pleavă (nu era, pritoceam măceșele și le descântam îndelung în fiecare seară, doar că nu le număram), așa că a tăiat din greutate, a aplicat, conform normei cutare, „un scăzământ”. Am urât cuvântul ăsta atunci, mi-e antipatic și acum.

Nu uit ce mi-am cumpărat cu banii ăștia: un stilou Flaro cu piston, din plastic negru, cu ornamente metalice, aurii. Încă îl am, uneori îi pun cerneală albastră și scriu cu el eticheta unui caiet neînceput: Note cu caligrafie înghesuită.

Lichide

Discuții

Ici și colo, de-a lungul șoselei care străbate satele de la sud de Târgoviște, tarabe din lemn, supraetajate, încărcate cu legume, fructe, coșuri cu ouă, porumb de fiert, smocuri de plante medicinale. Oprim mașina în dreptul uneia, în mijlocul comunei Mircea-Vodă, și târguim vinete, ciușcă și pepeni pentru murat de la un gospodar mândru.

Peste drum, un moșneguț cu pălărie de fetru care s-a cerut demult la pensie ne face semne să trecem și pe la el. Nu are tarabă, ci doar un scaun fără spătar, așezat en plein soleil, pe care se înalță două sticle de-un litru. Una e plină cu o zeamă galben-pal, cealaltă cu un ispititor lichid rubiniu. Vinde țuică și vin. „Bune?” „Foarte bune! E făcute de mine, zaibăr și corcodușe.” Ne poftește în curte, aduce din casă două sticle începute și toarnă în păhărele din plastic. Soția gustă din amândouă și fără să stea pe gânduri hotărăște să cumpărăm. Mușinez mirat aburii licorilor și nu-s convins, dar ea, înveselită, insistă.

„P-astea le-ați irosit”, îl căinez pe bătrânel la plecare, arătând spre taburetul cu sticlele care fierb în soare. „Ba nu”, zice, „cea gălbuie e ceai de mușețel, iar cea roșie e zamă de vopsea de ouă.”

Blândă, caldă, misterioasă

Discuții

Constanța e urâtă ziua. Cu chipul chinuit, neglijentă, murdară, gălăgioasă, pusă pe harță. După apusul soarelui e altfel, în special în jurul miezului nopții. Noaptea îi ascunde asperitățile și, mai important, o îmblânzește, îi îndreaptă trăsăturile.

Surâzând tainic în spatele voaletei întunecate mă ia de braț și mă atrage în josul bulevardului Marinarilor. Facem stânga și urcăm treptele către muzeul de istorie. În capul scării mă oprește și mă îndeamnă să privesc portul. Printre bucăți mari de beznă (marea, bătrânele silozuri, pâlcurile de plopi) recompun, din puncte strălucitoare, ca în desenele copilăriei, siluetele câtorva nave. În piață ne așezăm pe-o bancă din piatră și ascultăm împreună vioara fermecată a Sarei Chang. Întinde terase stradale și mă ademenește cu cofeturi mediteraneene. Din conversațiile de la mese rupe poznașă fărâme colorate și le agață de șareta brizei. Pe strada Callatis, îmi pune o mână pe ochi și-mi suflă balsam de regina-nopții. Un câine se dă la noi și ea îl liniștește cu voce blândă. Aerul răcoros îmi dă fiori, „Vino!”, îmi spune și mă lipește cu spatele de zidurile calde ale bisericii grecești. Îi ascult inima nevăzută și ticăitul ei îmi dă cadența pașilor către casă.

Gălbiori și puricei

Discuții

O țigancă cu cozi împletite și clasica fustă plisată mă vede pedalând agale și îmi face semn să opresc. Mă roagă să-i schimb butelia la aragaz. Nu se pricepe, nici nu poate amâna, țiganul ei e la obor și se întoarce într-o oră-două. Înfometat? „Aoleo, ca un lup!”

Las Pegasul în grija unei fetișcane subțiri care învață pasiențe la umbra gardului și din curte intru de-a dreptul în bucătărie. E pavată cu gresie albastru de cobalt, iar pereții sunt văruiți în vernil, dar mai tare decât cromatica ștrengărească mă lovește mirosul de gaz, femeia îmi spune că a încercat ea însăși să înlocuiască butelia, dar s-a dat bătută când a-nceput „să se fâsâie”. Pun un scaun în ușă, deschid ferestrele, apoi verific furtunul și legătura la aragaz. Cât așteptăm aerisirea încăperii o întreb ce gătește. Îmi arată pe aragaz două oale fără capace: una cu bucăți mari de cârnați și gălbiori în sos de smântână, iar cealaltă cu o zeamă grosuță de culoarea untului – înghețată de lămâie (după fierbere, răcire și frecare) o slăbiciune a bărbatului ei. Pe un alt ochi e o tigaie cu ulei în care se scaldă puzderie de gogoloaie mici de mămăligă. O prăjeală pentru zile necăjite, puricei i se spunea în satul meu. Nuuuu, nu-i pentru țigan, ci pentru ea și pentru cei trei puradei, mă lămurește chivuța.