Dacă bibliotecarii ar fi sinceri – Joseph Mills

Discuții

Dacă bibliotecarii ar fi sinceri,
nu ar zâmbi și nu ar fi deloc
primitori. Ei v-ar întâmpina spunând:
Trebuie să fii foarte atent. Aici
sunt monștri.
Dacă ar fi sinceri, ei v-ar spune:
Aceste camere găzduiesc păgâni
și eretici, ucigași și
maniaci, înșelații, disperații,
și decăzuții.
Dacă ar fi sinceri, bibliotecarii v-ar spune:
Aceste cărți conțin cunoștințe
despre moarte, dorință și decădere,
trădare, sânge și… și mai mult sânge;
fiecare carte este o cutie a Pandorei, așa că
de ce ați vrea să deschideți una?
Dacă ar fi sinceri, bibliotecarii
ar pune indicatoare de pericol, semne
care să avertizeze că atingerea cărților
poate duce la schimbări de dispoziție,
la modificări severe ale perspectivei,
și la gândire cu totul diferită.

Dacă bibliotecarii ar fi sinceri
ar admite că rafturile cu cărți
pot fi mai seducătoare şi mai
șocante decât pornografia. La urma urmelor,
odată ce ai văzut câteva
corpuri goale, sâni, vaginuri, penisuri
mai mult este pur și simplu mai mult,
o banalitate reconfortantă,
dar rafturile unei biblioteci
conțin noutăți senzaționale,
amestec scandalos și tolerant
de Malcolm X, Marx, Melville,
Merwin, Millay, Milton, Morrison,
și oricine le poate verifica,
ducând cărțile acasă sau într-un colț
unde pot fi influențați
și impregnați de idei.

Dacă bibliotecarii ar fi sinceri,
v-ar spune: Nimeni
nu-și  petrece timpul aici fără să fie
schimbat. Poate ar trebui
să vă întoarceți acasă. Cât încă mai puteți.

Spuzeală

Discuții

Un grădinar trebăluiește pe peluza dinspre mare a hotelului Continental Forum. Ca unul care se chinuie în fiecare vară să țină în viață un petic de gazon, sunt curios să văd cum se descurcă omul Continentalului. Plivește și scurtează cu niște ustensile colorate, pe care le poartă la brâu, agățate de o centură lată. O scafă cât un creion, o forfecuță, o seceră lucitoare, ca de jucărie, pe jumătate cât cea țărănească, cu care mușcam din cocenii de porumb în copilărie. Nici urmă de vreo mașină de tuns iarba, greblă ori cazma, ci doar o roabă ce pare și ea luată din instrumentarul piticilor. E priceput, nu spun nu, da’ mocăit cât cuprinde, joacă fără jenă la trecerea timpului. Partea interesantă e că în urma lui rămâne o pajiște mulțumitoare, din a cărei perie crudă și deasă își înalță capetele mulțime de păpădii înflorite. P-astea le-a cocolit, deși nu vreau să vă spun ce le-a făcut frunzelor păpădiilor. Bine, vă zic: le-a hăcuit. A lăsat doar tijele firave cu zgaibele galbene. Începusem să mă întreb e naiba e asta, când mâna lui dreaptă se rotește dirijoral spre balcoanele Julieta de pe fațada curată a hotelului și-mi spune serios: „Dau bine de sus”.

Pe dig

Discuții

După inaugurarea din 1909 a portului Constanța, digul său de larg a devenit rapid unul dintre locurile preferate de promenadă, deopotrivă ale localnicilor și ale vilegiaturiștior. Realizat din blocuri mari de beton, digul începea din capătul sudic al bulevardului Cazinoului (zona porții 1 a portului), înainta în mare pe aproape un kilometru și jumătate și se sfârșea la picioarele vigurosului și frumosului far „Regele Carol I”.

Nu-i greu de înțeles de ce panglica asta cenușie avea atâta atracție, pe măsură ce-o străbăteai, lăsai în urmă nu doar orașul cu zgomotele și praful lui, ci chiar vechile, obositoarele, apăsătoarele tale gânduri. „Noapte. Cerul se spuzește de stele. Lună plină. Briza mării adie. Grupuri răslețe se rătăcesc în visarea dragostei, spre farul Carol”, nota în august 1936 ziarul „România dela mare”. O vizită la Constanța nu era întreagă fără plimbarea pe digul portului. Aici doamnele și domnișoarele își etalau toaletele și coafurile, sub privirile admirative ale domnilor, aici poeții își implorau muza, pictorii își așezau șevaletele iar fotografii trepiedele, îndrăgostiții erau inspirați să-și declare iubirea, îmbrățișând umerii adoratelor, sau caligrafind-o pe cărți poștale cumpărate de la debitele ori librăriile din oraș. Și tot aici, mulțime de pescari aruncau nadele pentru a momi bancurile de pește, mult mai mari și mult mai dese decât astăzi.

Priveliștea trebuie că era splendidă, cu marea de-o parte și pestițele dane de cealaltă. „În dreapta – portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane, catarge ce se profilau pe un cer de plumb, lumini care începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă”, își amintea în 1985 Mioara, fiica poeților Claudia Milian și Ion Minulescu, de plimbările făcute în copilărie, cu părinții săi, pe marele dig al portului. În stânga – vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră farul – licurici strălucitor, călăuză a navigatorilor, care la un anumit interval, își proiecta lumina departe pe mare.”

Dar, în apropirea mării totul se schimbă. Sufletul ei turcoaz și misterios te putea elibera de urât, pentru a vedea din nou partea frumoasă și veselă a vieții, dar îți putea și mări oboseala, îți putea dilata pustiul până dincolo de limita de suportabilitate. Așa se face că marele dig al portului nostru a fost, din nefericire, și unul dintre locurile folosite de oameni pentru a trage linia neagră și a-și sfârși zilele. De pildă, în toamna lui 1929, ziarele au comentat cu stupoare cazul lui Nicolae Gherghel, fost deputat de Dorohoi, unde poseda moșii întinse, care, sărăcit într-un timp scurt, s-a sinucis la malul mării, aruncându-se în valurile zbuciumate ce loveau digul portului.

Orice sinucidere e și o imprecație aruncată lumii, dar cea a tânărului constănțean Victor Dumitrescu, care ia pe umerii săi toată vina, are cea mai mică doză de ocară, fiind de aceea una dintre cele mai sfâșietoare. Victor Dumitrescu era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraș, sârguincios și simpatizat de profesori și colegi, între altele pentru talentul său de caricaturist. Într-o zi de la începutul lui noiembrie 1938, se lasă în valurile reci, înecându-se. În dimineața zilei în care s-a sinucis, Victor, care era unul din cei mai buni din clasa lui, fusese scos la lecția de matematică. Nu prea a știut și a primit nota 2 (ca și azi, sistemul de notare era, pe atunci, de la 1 la 10). Trebuie spus că profesorul care l-a ascultat lipsise de la cursuri, de la începutul anului școlar și până în acea zi, fiind suplinit de un coleg. Nimeni nu l-a văzut pe Victor pe dig în acea zi, pentru a-i spune o vorbă, pentru a-l salva. Pe marginea blocului frust de ciment au fost găsite mai târziu ghiozdanul cu cărțile, caietele, micul său bloc cu desene și, frumos împachetate, unele peste altele, hainele de școlar. Șepcuța lui, cu emblema liceului, era așezată deasupra.

Bărgării Alandala

Discuții

Din nou în fața unor liceeni cuminți și curioși, veniți să viziteze biblioteca. Plecând de la statuia lui Ioan N. Roman, patronul bibliotecii noastre, le vorbesc de-o altă lucrare de for public din oraș, ridicată pentru a glorifica jertfa ostașilor căzuți în ancombranta campanie a armatei române, din Bulgaria anului 1913. Numit „Avântul Țării”, impozantul monument (zece metri înălțime) a fost dezvelit în primăvara lui 1916 și demolat în toamna aceluiași an, iar bustul lui Ioan N. Roman a fost așezat, în 1932, chiar în locul lui. Am dificultăți în a-i face pe tineri să priceapă unde e acest loc, acum un tăpșan golaș.

— Pe strada Traian, le zic, la intersecție cu Vasile Alecsandri, în fața clădirii Curții de Apel. Numai fețe dezorientate. Insist: Vizavi de Cercul Militar, o grădiniță-triunghi lăsată de izbeliște… Încă nici un licăr de lămurire. Mă decid pentru o explicație de parcurs: Știți lupoaica! De la ea, în jos, spre dreapta și chiar înainte de strada Traian e acest… Hâ?” O mână ridicată ca la lecție și imediat o voce nesigură:

— Cred că-i în spate la bărgării Alandala.

În câteva momente, adolescenții se înveselesc, dumiriți pe de-a-ntregul, cumva expresia asta – „bărgării Alandala” – explicase totul. Acum mutra mea trebuie că arăta ca înrămată. Ce era să fac? Încuviințez strepezit, dar trag deoparte un tânăr mai reținut. Aflu că-i vorba de un mic local cu teribile bunătăți unsuroase, situat lângă „Bubble Waffles”. Aha!

Giulietta

Discuții

Imediat ce-a plecat mașina din fața mea, o Alfa Romeo Giulietta s-a strecurat ușurel, dar nițeluș cam crispat lângă bordură, în locul ei. Era nou-nouță, roșie ca rochia Ginei din „Cocoșatul de la Notre Dame”, strălucitoare, perlată de ploaia de mai devreme. Un tânăr a coborât fără grabă. S-a oglindit în geamul portierei, în timp ce și-a îmbrăcat sacoul cu emblema unui liceu local. Din portbagajul care s-a deschis fără vreo atingere, a scos o geantă cu catarame, pe care și-a pus-o pe umăr ca un poștaș. I-a dat un ocol, curbele mașinii deveneau încă și mai frumoase sub mângâierea privirii lui. A evaluat distanțele de vecini (a aruncat un ochi înțelegător și spre Ibiza mea, care arăta de parcă s-ar fi bălăcit în noroi), după care a luat-o în lungul trotuarului, spre capătul cu corcoduș înflorit al străzii. Un pas, doi, trei, Giulietta și-a retras singură oglinzile, a clipit de câteva ori și-a zuzuit un rămas bun. Pe spătarul banchetei din spate a rămas să mă fixeze o bufniță dolofană, cu cănăfei groși și capul rotit nenatural la 90 de grade. „Buhuhu la luna șuie…”, m-am zborșit la ea.

Pagini și coperți

Discuții

Vorbesc unui grup de elevi de la Colegiul „Mircea”, despre cea mai valoroasă carte din biblioteca noastră, Liber Chronicarum, publicată în Germania, la Nürnberg, în 1493. Fiindcă scoaterea incunabulului din „bârlogul” lui, cu mediu binevoitor și controlat, e interzisă, îl descriu pe nevăzute, le arăt însă pagini din exemplare similare, găsite pe internet și imprimate, în special file cu splendidele gravuri realizate în atelierul Wolgemut & Pleydenwurff.

— Paginile astea par a fi foarte valoroase? zice unul dintre elevi. Confirm și le spun că de altfel file disparate, rupte din alte Liber Chronicarum, se și vând pe piața on-line, cu prețuri de sute ori chiar mii de euro. Mă prind în jocul lor:

— Dar știți ce altă parte a acestei cărți e mai valoroasă decât paginile? Coperțile. Fiindcă pe atunci, pentru a fi întărite, coperțile erau căptușite cu hârtii. Iar hârtiile ce se învârfuiau și se îngălbeneau pe mesele legătorilor erau manuscrisele. Cine știe ce foi incredibile am găsi, dacă am desface cu grijă coperțile îmbrăcate în piele de vițel ale Cronicii de la Nürnberg! Dialogurile lui Platon, copiate în scriptoriul slab luminat al vreunei mănăstiri, ori și mai și, manuscrise considerate pierdute pentru totdeauna: Dacica, lucrarea împăratului Traian despre cucerirea Daciei, interzisa carte a râsului din Poetica lui Aristotel, tragedia ovidiană Medeea. Câteva clipe, pânze mici, colorate au zburat în jurul nostru, suflate de vântul slab al cuvintelor. Știu, am exagerat nițel, dar au mai avut loc astfel de descoperiri.

Balaurul

Discuții

Nu era mai lung decât o curea de ceas de damă și la fel de subțire. Cafeniu cu pete rozalii. Primele l-au descoperit, în iarbă, mâțele, iar încremenirea lor m-a făcut curios. Se-ncolăcise și brava colții inamicilor blănoși, cu gâtul întors ca un cârlig. Cel mai probabil fusese scăpat din gheare de cioara ce privea bosumflată scena, de la înălțimea unei ramuri de mesteacăn. I-am vorbit de el soției, ținându-l precaut la spate. Un șerpișor frumos, complet neveninos, speriat și rănit. După desenul pielii, poate chiar un pui de balaur dobrogean, protejat de lege, un mare noroc să-l vedem și să ne-mprietenim cu el. Am tras rapid și concluzia: avem datoria să-l adăpostim nițeluș, până-și vine în fire, într-o cutie cu capac sigur și găuri mici, într-un colț ospitalier de casă, a noastră, de pildă. I l-am arătat. Un țipăt teribil a despicat catapeteasma și așa cam paradită a cartierului. „Măcar m-ajuți să-l dau cu Mibazon pe răni?” am întrebat. Cheia s-a învârtit scurt în broască. Hmm, fobii de orășean!

Am vârât balaurul într-o traistă de pânză, cum am văzut, la Animal Planet, că fac căutătorii profesioniști de șerpi din Australia, m-am suit cu el în mașină și l-am condus la stâncăria din spatele mănăstirii „Izvorul Tămădurii” din Lazu. M-am temut de ce-i mai rău, fiindcă nu s-a mișcat și n-a sâsâit deloc tot drumul, deși „Morning Glory” cu Exarhu ne-a bătut la cap cu tot felul de drăcii. Când am desfăcut bocceaua a ieșit însă în bătaia soarelui, fâșneț, strălucitor și mlădios. La întoarcere, ușa casei era tot încuiată. Am mărnăit ugilit niște scuze pe la ferestre.

Ambulanța

Discuții

E trecut de miezul nopții,
suntem însă prinși, a câta oară?, de „Toți oamenii președintelui”
un girofar aruncă fâșii intense printre casele adormite,
ambulanța urcă lin pe stradă, la întâlnire cu suferința
Se oprește, iar lumina ei ne bate minute lungi în fereastră
într-un cod pe care-l înțelegem bine
„Nu-mi spune unde” șoptește soția, ghemuindu-se
voiam să ne bucurăm împreună cu Bernstein și Woodward
E atât de aproape că auzim ușile închizându-se,
apoi vedem mașina rulând, încă mai încet, cu spatele
Fereastra mai sclipește slab de câteva ori
apoi devine întunecată, ca gura unei fântâni secate
În clasa a șasea am fost prima oară într-o salvare
era o duminică blândă și colorată de octombrie,
un pic după ziua mea
Nu știu de ce, pe drumul de la spital,
cu piciorul stâng înfășurat în gips până deasupra genunchiului
și-ntins pe banca tare, în burta cu geamuri vopsite
și mâncată de rugină a TV-ului
mi s-a părut că mergem în direcție opusă,
că ne îndepărtăm de satul nostru
și-am strigat „Unde suntem?”
Tata mi-a zâmbit,
a răzuit un colț de geam c-o monedă de 3 lei
și mi-a zis serios ce vedea afară:
terenul de fotbal din Viișoara, Dâmbovița,
livada cu meri din luncă, „crucea” spre Lucieni,
lacul Avrămoaiei, pădurea lui Godoaie,
nea Gligore cu oile, Șuța Mică, poiana bisericii, școala,
casa lui moșu Traian
satul mirosea a tufănele
durerea încă nu-ncepuse să roadă

Barca cu motor

Discuții

O barcă cu motor alunecă pe suprafața lacului Neptun. O comandă de la distanță un puști blond, ce aleargă stânga-dreapta pe cheiul îngust, ca să nu piardă controlul și distracția. Când se apropie de noi, strigă: „Să trec, domnu’, să trec, te roooo!” Eliberăm desigur linia. Controlează cu multă dibăcie nava zveltă: ia volte strânse, accelerează, evită la mustață plaurul multicolor, consistent și grăsos, de gunoaie din mijlocul lacului, glisează peste nuferii putreziți, tachinează cele câteva lebede bătrâne.

Îl scap din vedere și uit de băzâitul motorului, am venit aici să ne deconectăm (aer curat, apă, soare), când, după jumătate de ocol dat lacului, scena ne atrage din nou atenția, fiindcă din pașnică cum era s-a transformat într-una de luptă. Un pescăruș mare zboară la mică înălțime în jurul ambarcațiunii și covițăie cu gând rău. Piciul nu pare să-și fi dat seama de pericol, așa că strig la el. E târziu însă, pasărea o prinde în cătare și, într-un picaj scurt, îi aplică o lovitură strașnică cu ciocul. Apoi fâlfâie mulțumită peste brazii brumării din apropriere. Barca? A rezistat, dar nu mai gonește deloc vesel ca înainte, se târăște, ca mărețul Bismarck rănit, într-o spirală largă, către mal. Unde-o așteaptă o mică stană de piatră.

Premiul de onoare

Discuții

O distincție greu de obținut. Nu era vorba să fii primul din clasa ta, ori din generația ta, la sfârșitul anului școlar. Pentru asta primeai Premiul întâi cu coroniță. Și nu era îndeajuns nici să ai, calculată pe toată perioada liceului, media cea mai mare. Trebuia să fii cel mai bun în fiecare dintre anii de liceu. Care pe atunci nu erau doar patru, ci opt, liceenii trecând, până la reforma comunistă din 1948, prin opt ani de studii. Nu știu dacă Premiul de onoare era regulă în liceele românești de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, știu însă că întemeietorii Liceului de Băieți „Mircea cel Bătrân” din Constanța îl menționaseră expres în regulamentul școlii.

În vara lui 1938, pentru prima oară de la înființarea sa, cu patruzeci și doi de ani în urmă, liceul constănțean a fost pus în fericita situație de-a oferi unui absolvent al său Premiul de onoare. Alexandru V. Berberianu a fost premiantul, care a mulțumit și-a ținut să recite o poezie: „Dintre sute de catarge” a lui Eminescu. Și dac-a fost atât de așteptată, direcțiunea a plătit un meșter lapicid să graveze reușita și numele laureatului pe-o placă de marmură, pe care-a prins-o la vedere, în holul mare al liceului. Ce fel de catarg va fi fost Alexandru, ce destin a avut tânărul ăsta isteț și tenace? Nu i-a fost deloc ușor, mările pe care-a navigat au fost dintre cele mai teribile: războiul, ocupația sovietică, căderea monarhiei și dispariția lumii din care și-a luat modelele, stalinizarea. Tăblița care i-a fost dedicată nu mai există astăzi, probabil scoasă în lungii ani în care-n frumoasa clădire a liceului, cu săli înalte și luminoase, au fost cantonate batalioanele Armatei Roșii.

Jocuri de vacanță

Discuții

A doua zi de Crăciun e caldă, însorită, mângâietoare, o irezistibilă chemare la plimbare, fie ea și scurtă. Pe strada Fântânele, câțiva copii și adolesceți joacă cărți, așezați turcește de-a dreptul pe trotuar. În jurul lor alți câțiva, de ambe sexe, asistă, comentează (cu voce scăzută), învață. Fiecare jucător are între picioare un teanc cu bancnote felurit colorate. Îmi arunc și eu un ochi. Doi popi, pas, ful – se joacă pocher. „Nu vreți să vă cântăm un colind?”, mă trage de mânecă unul dintre chibiți. „Termină-te, băi Gogoașă, cu colindele” zice tare un pocherist, fără să ridice capul din teatrul de război, și care mai de care sare să-i verse numitului Gogoașă câte-un hârdău cu lături în cap. Puietul se amuză copios, jocul continuă, bancnote mari și mici își schimbă proprietarii. Pentru câteva momente, piciul bucălat își ține ochii pe jumătate închiși. O fetiță, subțire ca o crenguță de salcie, se rupe fără vorbe de grup și-o ia la fugă în josul străzii. E și drumul nostru.

Cartoteca

Discuții

O doamnă între două vârste, cu pălărie de fetru, cu boruri mari și haine în veselul stil boem țigănesc, mă întreabă cu sfială dacă poate face câteva fotografii vechii cartoteci a bibliotecii. Scoasă la pensie acum mai mulți ani, sub presiunea mult prea lăudatului catalog electronic, cartoteca a fost abandonată, jumătate exilată prin locuri necirculate și reci din clădire, jumătate rămasă pe loc, la domiciliul ei de la parter, dar retrogradată la statutul de paravan. Bibliotecari și cititori trecem cu toții (câți mai suntem), în fiecare zi pe lângă ea, dar n-o mai băgăm deloc în seamă, o singură colegă o cercetează regulat, cu acut interes profesional: femeia de serviciu.

Doamna timidă se oprise în fața dulapurilor din furnir cafeniu și le mângâia cu privirea etichetele uzate, „Artă-Jocuri-Sport”, „Medicină. Patologia ap. circ.”, „Literatura română. Poezie. Scriitori E-F”… Am lăsat-o desigur să facă ce și câte poze vrea. Și-am încuviințat și la dorința ei de-a arunca un ochi prin sertare. M-am gândit că-i o revedere, că are amintiri frumoase cu venerabila noastră cartotecă, că i-a scotocit pe-ndelete fișierele, demult, pe când era în liceu și în facultate, că-i plăcea să descopere „buletinele de identitate ale cărților”, că-și nota cu scris îngrijit autori și titluri, într-un caiet simplu, de 48 de file, dar c-un stilou de calitate, că se învăpăia de așteptarea lecturilor. O poveste despre căutare, încredere, succes. Înainte de plecare mi-a întins neașteptat mâna și-a zis încetișor, pe cunoscutele rotunjimi new wave: „Video killed the radio star”.

Alișveriș

Discuții

Firme, societăți, asociații în Constanța interbelică:

„La elefantul” (pielărie), „La pomul de aur” (stofe și confecții), „La moara de aur” (galanterii și mărunțișuri), „Cocoșul de aur” (magazin de manufactură), „Vezuviul” (depozit de ciment și var), „La țăranca” (crâșmă), „La țăranu” („pantofărie, galoși, șoșoni”).

„La luna” și „La vultur”, ambele galanterii, unite în „La luna și vultur”, „La cocheta” (mode), „La Luvru” („cel mai bine asortat în articole de lux”), „La noul Luvru” (galanterie și mărunțișuri), „La doi lei” (birt economic), „La magazinul mic” („mercerie și galanterie, special dantelărie și ciorăperie care se vând cu prețuri reduse”), „La magazinul nostru” („asortat cu ultimile creațiuni pariziene, în stofe pentru mantouri, mătăsuri, catifele, pânzării, moltoane, pichete”).

„La Sultan” (prajitorie de cafea), „La pașa” (magazin de cafea), „La harem” (prăvălie cu covoare), „Stamboul” (lustragerie), „Bosfor” (articole orientale, inclusiv „minunații pantofi turcești brodați”). „La cotitură” (magazin de fierărie), „La pomul verde” (salon de nunți), „La arme” (varieteu), „Castelul de flori” (cabaret), „La eftinirea traiului” (băcănie), „Coroana” (cofetărie), „Electro-fer” (birou de copiat acte).

Coloniale și delicatese: „La drapel”, „La navigatorul”, „La gloria română”, „La căpățâna de zahăr”, „La flota americană”, „La dorobanț”, „La Basarabia”, „La doi camarazi”.

Restaurante, bodegi, berării: „Parcul zorilor” („local de distracție familiară”), „Zori de zi”,„La viața lungă”, „La viața veselă”, „La paharul vesel”, „Vraja mării”, „Malul mărei” („cu cea mai răcoroasă și pitorească grădină”), „Vârful cu dor”, „Dor mărunt”, „Valul unirei”, „Moara lumei”, „La roata lumii”, „Vaporul Dacia”, „La Armata Română” (închisă pentru murdărie), „La Căpitanu”, „La aviatorul”, „La făgădău”, „Calul bălan”, „Carul cu bere”, „Tiribomba”, „La aeroplanul lui Vlaicu” (grădină de vară).

Cafenele și ceainării: „La vânătorul”, „Ararat”, „Naționala”, „Internaționala”, „Élysée”, „Royal”, „Imperial”, „Port Arthur”, „Sulina”, „Valul lui Traian”, „Maritima”, „Aero-Marina”, „Pariziana”, „Elita”, „Poșta”, „Bursa”, „Chinezul”.

Manufacturi și fabrici: „Le soleil” (biscuiți), „Frigul” (gheață), „Bella Gusta” (rahat, siropuri, halva, limonada „Fructin”, „cea mai bună de pe piața Constanței”), Getta („splendide vase de mic tonaj”), „Cristalul Dobrogei” (sticlărie), „Izbânda” (mobile din fier), „Luzitania” (biscuiți), „Rapid” și „Viitorul” (lenjerie), „Minerala” („ape gazoase și Vichy”), „Delfinul” (sifoane), „Odgonul” (frânghii), „Bloc” (țigle de ciment).

Încălțăminte: „La leu”, „La stejar”, „Porumbelul”, „Tigru” (vecin cu „Porumbelul”), „La tunul de aur”, „La Ruleta”, „Marchiza”, „Marea Neagră”, „La cisma lui Cuza Vodă”, „Tif-Tof”.

„La 40 de biserici” (han și birt unde „țiganii țârâe niște lăute și se servește și jumătate de porție”), „La milion” („marele magazin de manufactură și galanterie”), „La lupoaică” („velour de haine, barcheturi, moltoane, pânzeturi, stămburi”), „La trei brazi” (dogărie), „La harpa română” (instrumente muzicale).

„Ardealul” (frizerie), „Alba Iulia” (librărie), „Veneția” (tâmplărie), „Cairo” (boiangerie), „Britania” (varieteu, „La Britania de vale,/ Între prinți, marchizi, pașale,/ Poți să bei pe îndelete,/ Vin-champanie-ntre fete”), „Napolitana” (plăcintărie), „Elvețiana” (lăptărie), „Marcel cel norocos” (colectură a loteriei), „La concurența”, „La noua concurență” (magazine cu „haine gata”), „Consumul românesc” („coloniale, delicatese și băuturi”), „Consumul militar” („lămpi cu benzină solidă, mai eftin ca electricitatea”), „Consumul pieței” („brânzeturi, specialități de untdelemnuri”), „La prietenul nostru” (vărărie și materiale de construcții), „Sfântul Nicolae” (cooperativă de pescărie), „La Tulceanul” (opincărie), „La Buzoianul” (căciulărie), „La Bucureșteanu” (spirtoase).

„Au Printemps de Bucarest” (magazin de mode), „Le Chic Parisien” (croitorie pentru bărbați), „La lampa elegantă”, „La gheata elegantă”, „La mobila elegantă”, „La sursa de mărunțișuri”, „La covrigăria rusă”.

„Viața noastră” (cooperativă de consum), „Edison” (cinematograf), „Voaleta” (parfumerie și mode), „Manon” („pălării și confecțiuni de dame”), „Paradisul Constanței” (florărie), „Viteza” și „Săgeata” (societăți de transport public), „La trei stele albastre” (magazin universal), „Mihai Eminescu” (sindicatul docherilor manuali din port), „Motorul” (bancă populară), „La papagal” (haine bărbătești), „Crucea” (drogherie), „Rezistența” (vulcanizare), „Lumina Dobrogei” (dugheană cu uleiuri pentru motoare), „Avântul țării” (ceaprazărie), „La industria română” (atelier de tinichigerie), „Frizeria eroilor” (bărbierie), etc., etc… Dever probabil bun.

Mingea albastră

Discuții

O noapte și-o zi orașul nostru de lângă mare a fost zgâlțâit de un vânt rece și foarte puternic, ca de-un gangster cătrănit. Deși la adăpost de piatră și cărămidă, loviturile și urletele lui ne-au băgat frica-n oase. Vââjjjjjj!! Foișorul scârțâia din toate încheieturile, firele smulse de pe stâlpi biciuiau strada, ceva bombarda acoperișul casei și ricoșa departe. Când inimile ne erau cât puricele, tiiit, tiiit, tiiiit! hop și telefoanele cu alarma Ro-Alert: „Furtună, furtună, rafale de peste sută, stimați constănțeni!” Mulțumim foarte mult!

După aproape douăzeci și patru de ore, când mare parte din legiunea de ghionoaie plecase spre alte orizonturi, am ieșit să-nregistrez daunele. Crengi rupte, inclusiv unele mari, smochinul sfârtecat, tufișul de măceș făcut palancă, găleți, bucăți de polistiren și alte cioburoaie înghesuite în colțurile grădinii, tomberoanele doborâte, pisicile, în ciuda insistențelor mele, lipsă la apel. Am găsit și un mic dar: o minge albastră de cauciuc, pe jumătate dezumflată, înfiptă bine între două scânduri ale gardului. I-am tras un șut slab printre copaci. La un moment dat, din spatele ferestrei, l-am văzut pe Grasu întorcând precaut mingea albastră, ca și cum ar fi vrut să cerceteze partea de dedesubt. În scurtă vreme au apărut și celelalte mâțe, curioase, rostogolindu-se odată cu mingiuța, recăpătându-și cheful de joacă și viață. A trecut urgia!

Chici

Discuții

Când sună de recreație, terenul de sport al Liceului „Carol I” e invadat de-o mulțime vizibil plictisită: elevii ce vor să fumeze. Locul desemnat de conducerea școlii pentru acest viciu acceptat e latura îndepărtată a dreptunghiului de ciment, care se întâmplă să fie chiar sub ferestrele biroului meu de la bibliotecă, așa că mi-e ușor să-i observ pe tinerii pipași. Iau act de monotonia cromatică a îmbrăcăminții lor, în afară de câteva bluze albe, altele cu imprimeuri mai mult sau mai puțin vii, o jachetă azurie de blugi și alta cu epoleți ca niște pufuri galbene, numai culori și tente întunecate, în care negrul-antracit e la putere (și nu cred că asta-i uniforma liceului).

Surprinzător, mult mai colorat e părul adolescenților (al adolescentelor de fapt). Văd multe variante de blond și desfășurări de roșu (una aduce cu celebra Red-haired Judy din filmul Private Benjamin), un bob rozaliu și-o „periuță” movulie. În centrul atenției unui cerc tăcut e o fată elegantă, cu părul lung și ondulat, vopsit în șuvițe multicolore (pour la bonne bouche, și-a legat câteva șuvițe la spate, într-un nod lejer, pastelat). Favorita mea e însă o minionă cu părul drept, tăiat sub urechi și cu breton bogat. Toată chica fetei e blondă, cu excepția marginii căzute peste ochi a bretonului, care e turcoaz. A copiat-o nițeluș pe Terri Nunn din videoclipul pentru Take my breath away, dar cu verde-albăstrui în loc de indigo. Aș paria că se asortează cu ochii.

Columbofil

Discuții

— Dragule, pisicile tale-mi mănâncă porumbeii, îmi spune supărat un vecin, arătându-mi din cap, peste gard, cercul de fulgi, deschiși la culoare, din fundul grădinii mele.

Consimt la durerea lui, mai ales că acum câteva zile am curățat grădina de alți fulgi deschiși la culoare, dar ce să fac? Nu pisicile mele se urcă în porumbarul lui, nu ele merg nepoftite în ograda lui (poate-ar merge, dar are și-un câine tare țâfnos), ci hulubii vin în curtea pisicilor ș-aici sunt înhățați, în copaci ori în iarbă, ei neatenți, iar ele agile, istețe și… mâțe, jivine cu gheare, colți și instinct de prădător. De fapt nu ele, ea, fiin-că-s foarte sigur că una singură e vinovată de masacrul zburătoarelor. Daaa, Corcodușa, ea e tartorele, genul care tace și face. (Numele-i vine de la ochii verzi, altfel e neagră ca tăciunele, doar burta și lăbuțele-i sunt albe.) Deci, ce-aș putea să fac eu?

—  Nu vrei să mi le dai mie, să le duc dă p-aci? mormărie vecinul, sprijinit de gard. Am un nepot la Cogealac… Mi le dai într-un sac și te-am scăpat și de-o cheltuială.

N-ai nici tu, nici împăratul, bani să-mi cumpere băiatul, am zis după o vreme, și omul a părut mirat să-mi audă vocea.

Cred c-am făcut două hemoragii și tot două a făcut și nevasta, câteva minute mai târziu, când i-am transmis generoasa ofertă a vecinului: să ne arunce pisoii pe-un maidan din Cogealac.

Călători pe drumuri de ape

Discuții

Citesc că în primăvara lui 1932, păsările ce migrau către Europa au întâlnit, în zona Istanbulului, o vreme neașteptat de friguroasă. Degerate, stolurile au căutat locuri unde să se încălzească nițeluș, păduri, văi, dar în special localități, centrele lor fiind mai calde, să-și revină în fire, pentru a putea continua voiajul spre locurile de cuibărit. Cel mai greu trebuie să fi fost pentru cele ce-o luaseră pe deasupra Mării Negre, dar și ele au întrezărit o mică șansă: vapoarele fumegânde. Sute și sute de călătoare clandestine s-au așezat pline de speranță pe catargele și punțile vaselor aflate în marș. Apucați cam fără veste, marinarii au tresărit. Apoi au jubilat. Și-au dat seama că zburătoarele sunt la ananghie și că popasul le prinde bine, dar nu de asta s-au înveselit, ar fi fost prea frumos, ci fiindcă le-au văzut pe varză. Prinse cu ușurință, dată fiind amorțeala lor, multe dintre ele au ajuns în oalele cele mari ale bucătarilor și în cambuze. Zile în șir, mateloții s-au înfruptat din carnea lor – rațe, gâște, sitari, prepelițe, țigănuși, pelicani, berze, turturele.

Târgul păduchilor

Discuții

De unde-ți cumpărai hainele, în Constanța de dinainte de 1900? Dacă erai un domn (cu barbă și mustăți, ca orice domn din acea vreme), musai ajungeai fie la atelierul lui Dionisie Sfiris, fie la cel al lui Filip Albert, ambele din Piața Independenței (Piața Ovidiu de astăzi). Cei doi iscusiți coupeuri îmbiau „onor clientela și vilegiaturiștii” cu „tăetura din ultimul sezon” și cu stofe de la „cele mai renumite Case din Anglia și Franța”. Lucrau însă și cu materialul mușteriului. Pentru încălțăminte de calitate îți luau măsurile precise meșterii cizmari Dumitru Mosora, pe strada Traian, și Joakim Athanasie, pe strada Ovidiu. Cel din urmă se lăuda că execută, „de porunceală”, „orice fel de încălțăminte din peile cele mai fine și colorate”.

Doamnele și domnișoarele răsfoiau ultimele jurnale ale exuberantei Europe Belle Époque în atelierul nemțoaicei Aneta Fregher, din strada Neptun (desființată în anii 1910, pentru a face loc clădirii Palatului Comunal), sau la Madame Marie Bălăceanu, stabilită în orașul nostru, pe „Calea lui Mircea cel Mare”, în ultimul deceniu al secolului 19, după ce ani buni fusese modistă de prim rang în Capitală („ex-premiere de Ville de Bucarest”). Cu trenă, pliuri, volane, nasturi milanezi, tighele, mâneci bufante, cravată, fundă, jabou ori decolteu, costumația feminină cerea migală, răbdare, o mulțime de vizite pentru probe, cheltuială. Dar toate erau răsplătite cu asupra de măsură, cocheta nu trecea neobservată la promenada de pe bulevard, ori la soareaua de la Cazin.

Pentru haine de-a gata și accesorii, în special pălării, care erau indispensabile, și damele și domnii mergeau la Bazarul Parisien al lui Hristo Violato, la magazinul lui Maurice Hornstein, sau la un alt bazar, botezat Universal de patronul Lusi și cedat „cu toată marfa aflată într-ânsul” lui Panait Contzia, „drept recompensă că m-a servit cu onestitate timp de 12 ani”. Toate trei aflate în același spațiu străjuit de statuia lui Ovidiu, centru al vieții comerciale a orașului. Oraș care, încă nedepășind peninsula, aducea el însuși cu un obiect de îmbrăcăminte. „Constanța”, nota scriitorul Ion Marin Sadoveanu, care a copilărit aici, „e o fundă cu aripile inegale. […] Nodul central îl alcătuiește acea Piață Ovidiu ce se întinde în fața Primăriei.”

Dacă erai sărac, jinduiai la magazinele „lumei elegante”, dar nu le treceai pragul. Prăvălia de care aveai nevoie era la marginea orașului. În spatele așa-numitului cartier englezesc (ansamblul de case ridicate la nord de gară de compania The Danube and Black Sea Railways), azi latura vestică a bulevardului Tomis, între străzile Traian și Ferdinand, era pe atunci un târg. Pe tarabe deșchiolate, în dughene ponosite, pe rogojini, preșuri, ori de-a dreptul pe pâmânt erau scoase la vânzare tot felul de vechituri, bulendre, ruginături, mărunțișuri. Aici, cu doar câțiva bănuți din orice valută (lei, drahme, ruble, coroane austriece, franci francezi, lire turcești sau englezești, florini olandezi etc.) te puteai îmbrăca din cap până-n picioare și bea și adălmașul. Fără grijă de hoți și trageri pe sfoară fiindcă, așa cum Curtea pariziană a miracolelor avea un rege și Târgul constănțean al păduchilor avea un staroste, temut și respectat de toți.

Trist lucru

Discuții

Perechea de porumbei cu care m-am împrietenit acum câteva săptămâni are un pui. Dolofan și frumușel, cu penajul curat și strălucitor, ar putea fi o porumbiță. Trebuie să fie o porumbiță, are și un uguit delicat. A-nvățat să zboare, iar uneori vine să ciugulească pe pervazul ferestrei mele (numai chemată și împreună cu unul dintre părinți), însă e mult mai sfioasă și mai bănuitoare decât ei, un gest nepotrivit din partea lumii înconjurătoare și lasă-n plata Domnului dejunul. E clar că familia apreciază ce îi ofer, mai mult, adulții s-au obișnuit să ceară atunci când le e foame (cu mici ciocănituri în geam), dar sunt împuns să închid cantina. Nu c-ar fi o cheltuială, nu-s chiar atât de zgârie-brânză, altu-i motivul.

Era inevitabil ca semințele și miezul de pâine să atragă și alte zburătoare din zonă, am surprins o dată o stăncuță cu ochi mierii, ca cerul acestei veri, dar îndeosebi vrăbiile au adulmecat „bucatele”. Ele mă îngrijorează. Zurlii și înfometate, vin la firimituri, dar nu se opresc la ele, mai vor să dea o raită probabil și, fiindcă nu văd întotdeauna geamul închis al ferestrei, se izbesc de el în plin zbor. Cad late, după o vreme se chircesc convulsiv, își revin cumva și dispar. Nu-i însă departe momentul când una își va frânge gâtul.