Lucruri care te apropie de un prieten depărtat

Discuții

O prietenă împlinește douăzeci și unu de ani de sârguință în biblioteca publică a județului Vaslui. „Jumătate din viață”, îmi spune melancolică. Îi urez încă pe-atâția, cel puțin, și îi citesc la telefon Cadou de ziua ta, o cărticică despre prietenie și aniversări, scrisă de Paul Stewart și ilustrată de Chriss Riddell. O știu pe dinafară (i-am citit-o de atâtea ori fiului meu când era copil), așa că i-o recit de fapt amicei mele, interpretând, cu mlădieri cabotine, rolurile celor două personaje: un iepure și un arici. Îmi mulțumește și îmi citește și ea două poezii romantice, frumoase, creații ale uneia dintre colegele ei.

À la manière de Sei Shōnagon, mă gândesc la câteva lucruri care te apropie de un prieten depărtat:

Cadourile neașteptate, primite sau oferite.
Serile proaspete, cu zboruri de pescăruși.
Gălăgia unui grup de copii în bibliotecă.
Să privești o fotografie veche, cu figura tânără a prietenului.
Interpretarea unor texte la telefon.
Să recitești cartea pe care i-ai recomandat-o cândva.
Numele scris pe-o foaie albă.

Mașinuțe

Discuții

Recepția atelierului unde virez pentru un consult auto: o canapea cu arcuri, îmbrăcată în mușama maronie, două mese mici în fața unor scaune mari, un radio cu ceas din care se prelinge izvorașul Magic FM, șiruri de ilustrații cu automobile clasice, lipite până aproape de tavan, un ficus suferind, o ușă cu geam-oglindă în spatele căreia ciripește un cuconet contabil, un dulap pe ale cărui polițe înguste e aranjată o bogată colecție de mașinuțe de jucărie, o mâță cu blana tărcată și înspicată, imună la vânzoleală.

După ce plătesc, șeful atelierului mă atrage către expoziția de mașinuțe. Dacă ar fi avut modelul mic al Ibizei mele mi l-ar fi oferit el, așa însă mă invită zâmbitor să-mi aleg eu o jucărioară: „Fiindcă ne plac mașinile oricare ar fi mărimea lor”. Aleg încântat un Volkswagen Karmann Ghia.

Aduce cu singura mașină de jucărie pe care-am avut-o în copilărie, dăruită de unchiul meu preferat, într-o zi asemănătoare. Aveam cam cinci ani și știu că era zăpadă și era ger fiindcă am fotografia pe care unchiu’ Mitel mi-a făcut-o atunci. În curtea casei, cocoțat pe sanie, cu fesul tras pe spate, molfăind un drops (o falcă e foarte umflată, dar știu sigur că nu am avut probleme cu dinții până în clasa a șasea) și mașinuța minune, galbenă-gutuie, pe palma mâinii drepte întinsă în față.

Antipatizarea pământului

Discuții

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui și dragostea pentru pământ a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.

Cu un căţel

Discuții

O aud înainte s-o văd: îşi cheamă câinele. E o băbuţă cu broboadă legată sub bărbie, ilic gros, papuci de casă şi ciorapi lucraţi la andrele. Mă-ntreabă de-un căţel aşa-şi-pe-dincolo, din nefericire nu l-am văzut. Locuieşte pe Muşcatelor, iar companionul ei „vine prin grădini, la o căţeluşă urâtă, cam pe-aici pe undeva”.

Cât ţocăn gheaţa din dreptul porţii, se întoarce cu căţelul la subsuoară. E un caniş negru, cu labele maronii şi privirea tristă. La gât are o zgardă verde cu bumbi metalici şi-un bănuţ cu numele: Tăciunel. Trotuarul înzăpezit e o probă straşnică, aşa că mă ofer să-i duc eu tăciunele până acasă. Îmi mulţumeşte, preferă să-l ţină ea (trupul ei se pare că-l linişteşte), însă dacă vreau s-o ajut pot să merg alături şi s-o las să se sprijine de braţul meu.

Înaintăm lent şi vorbim puţin. Hainele îi miros a izmă. Broboada e şi ea împletită manual, după modelul murelor. Dăm două colţuri de străzi, o conduc până la uşă, mă roagă să aştept, revine repede cu o mână de fructe. Îmi spune că sunt moşmoane, dar nu-i nevoie, le ştiu (un soi de mere liliputane, aromate, zemoase şi acrişoare), deşi n-am mai mâncat din copilărie.

Opinci, opinci!

Discuții

Un piţigoi albastru cântă de zor undeva în grădină: „Opinci, opinci!”, semn că iarna e încă în putere. Probabil că şi-a făcut culcuş prin apropiere, fiindcă îl tot auzim în miezul zilelor mai puţin friguroase. Ca să-i mulţumim pentru cântări, i-am înjghebat o măsuţă pe unul dintre spalierii viţei şi-i aşezăm zilnic o mână de firimituri. Uneori îl şi vedem de la fereastra bucătăriei: ciuguleşte şi ţopăie ştrengăreşte, împărţind festinul, de voie de nevoie, cu câteva vrăbii.

Într-o dimineaţă însă, pe mescioara înălţată dormea încolăcit Grasu, motanul nostru cel mare, ca un mare maestru al lenei ce este. Sunt sigur că nu avea cum să sară de jos, nesuferitul s-a urcat mai întâi în mesteacăn şi s-a lansat de acolo. Cum nu erau pene de niciun fel în zăpadă, ne-a venit inima la loc. Am mutat mica platformă pe un alt spalier, la distanţă mare de orice pom (mare chiar şi pentru o mâţă foarte atletică). Încă de-a doua zi după mutare piţiguşul a revenit, cu apetitul dintotdeauna şi cu trilul lui iernatic.

Rugăciunea

Discuții

Papa Pius al XIII-lea (eroul filmului Tânărul Papă regizat de Paolo Sorrentino): „Rugăciunea nu trebuie să fie o listă de cereri. Trebuie să fie o ocazie pentru a înțelege. Când ne rugăm, reflectăm, în modul cel mai elevat cu putință, așa încât Cineva să ne poată șopti gânduri la ureche. Acel Cineva este Dumnezeu.”

Strălucirea

Discuții

Fac pârtie prin troianul de zăpadă din faţa casei. Un ţigan tânăr, echipat într-un costum de schi albastru electric, bocanci insulated şi ochelari întunecaţi, mă vede asudând şi insistă să-mi dea o mână de ajutor. Am o singură lopată, aşa că în timp ce el icneşte, eu stau pe tuşă: îmi trag sufletul într-un scaun pliant înfipt în zăpadă, cam ca Dave Gahan în videoclipul lui „Enjoy the silence”.

Aflu că îl cheamă Ţăndărică, însă nu crede că îi vine de la celebrul toboşar al Phoenix-ului, ştie cine e şi îi place, dar niciodată nu s-a vorbit despre el în familie. Mi-e nu doar simpatic, ci şi puţintel cunoscut, i-am mai auzit vocea, i-am mai văzut privirea (şi-a aşezat ochelarii pe creştetul micului om de zăpadă făcut de băiatul meu în apropiere), unde?, când?, habar n-am.

După o vreme îl opresc şi îi mulţumesc. „Nu mai ai mult şi poţi scoate maşina”, îmi spune vesel. Surâsul e în ton cu faţa aprinsă: toţi dinţii îi strălucesc îmbrăcaţi în aur. Şovăi o clipă, apoi îl întreb dacă nu cumva a fost la cabinetul soţiei. A fost, acum câţiva ani, nu-mi dă şi nu cer mai multe amănunte, îmi aduc aminte foarte bine acum. Venise într-o seară de vară cu câteva lanţuri groase din aur şi două fălci cu dinţi frumoşi şi sănătoşi (după spusa soţiei). Voia dinţi „iluminaţi”. Soţia l-a refuzat categoric, se vede însă treaba că un alt medic i-a făcut hatârul lucitor.