[Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților”]

Discuții

Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților” de Magda Isanos
pe pagina de gardă chipul incredibil de frumos, sclipitor al autoarei
chip pe care-n adolescență îl asemuiam cu portretul poeziei înseși
mi-am luat cana de cafea aburindă
și m-am lungit pe șezlong sub părul înflorit. Trase
dintr-un caier de la miazănoapte de briza ușoară
fire albe treceau fără grabă peste fața soarelui
lumină – umbră – lumină – umbră și piele de găină
citeam „Mai erau atâtea grădini de cules…
aș fi ’mpodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund”
și pe hârtia îngălbenită a tipografiei Ministerului Artelor din 1945
a aterizat o albină,
lucrătoare în pauză de cules, avidă, ca și mine, de-o
plimbare pe aleile versurilor
am tras cartea mai aproape și-am privit insecta
tăvălită toată prin pulberea staminelor
purtându-și bulgării imenși de polen în corbicule
am tot așteptat-o să termine pagina
ca să pot trece la următoarea
dar aici, la 34, căuta ea ceva, un lucru anume (se mișca tot mai frenetic)
pe când așezam încetișor cartea deschisă în iarbă
jarul dorului cobora pe sfori piezișe, întinse între amintiri.

Tuns, frezat

Discuții

M-am luat cu alte treburi o vreme (câțiva ani, de fapt) și tisa noastră şi-a făcut de cap. A crescut mult și alandala, s-a înălţat şi s-a lățit diform, luând lumina și otrăvind aerul arbuștilor timizi din preajmă (toate părțile tisei – lemn, ace, semințe – sunt toxice). Primăvara asta am pus-o însă pe agendă. Hârşti, hârşti, am încercat foarfecile cele noi și robuste în pleata ei îmbâcsită: Îți arăt eu cine-i șeful aici, Verde-Căpcăun! Fiindcă site-urile de specialitate susțin că un grădinar răbdător și cu imaginație poate să dea arborelui de tisă aproape orice formă își dorește și fiindcă eu sunt un grădinar răbdător și cu imaginație, am decis să o aranjez ca pe-un balon cu aer cald, umflat și ținut la sol de funiile răsucite și solzoase ale tulpinii. Ca orice meșter adevărat, am avut și un ucenic, băiețelul simpatic și isteț al vecinilor dinspre nord. „Ai ratat o creangă mică în spate!! Mai ia de sus, te previn, nu e bine așa, vecinu’!”, m-a ghidat el de dincolo de gard, semn că i-am predat cum trebuie lecția. La sfârșit, obosit, prăfuit, cu câteva degete însângerate și cu obrazul înțepat, am ascultat verdictul învățăcelului meu: „E ca o chiflă mare, dar grozav ce ne-am distrat”.

Domnu Truică

Discuții

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.

Microcosmos

Discuții

Toporașii care primăvara trecută amenințau să ne umple grădina s-au retras acum, în mod neașteptat, în câteva locuri, și acelea relativ mici. S-au tupilat cuminți în jurul ciufului de floarea-miresei, a tufei de trandafir și a doi  brăduți foarte tineri, foști pomi de Crăciun. Au rezistat însă foarte bine variațiilor mari de temperatură, înghețului din unele nopți, chiciurei și zăpezii așezate în martie, rămânând înmiresmați și proaspeți. Mirosul lor fin ajunge în valuri la mine. Mă las în genunchi și îmi trec mâna peste firele covorului lor. Cu ochii la nivelul solului descopăr uzura blajinelor căpșoare, ciupite, cu margini decolorate sau cu pete foarte închise la culoare, ca și cum ar fi fost retușate cu cerneală violet, răsucite până la schimonosire, găurite, sfâșiate, știrbe.

O călărire în zori

Discuții

Peste zi l-am văzut pe Cristian Hrubaru, realizatorul radio, răzgâindu-și motocicleta, o Indian lungă și joasă, de culoarea colastrei fierte. Într-un filmuleț postat pe feisbuc, desigur. Cu o combinație de apăsări și învârtiri de butoane, rockerul a trezit-o din somnul lung, iar „Căprița”, așa o alinta el, a-nceput să bombăne imediat, vizibil nemulțumită.

Noaptea însă, spre dimineață mai exact, am privit-o de aproape și am mângâiat-o eu însumi, dar n-am pierdut vremea cu drăgăleli, am urmat algoritmul de pornire învățat de cu zi, am încălecat-o și duși am fost. Era impetuoasă, bucuroasă, strașnică. Cât ai bate din palme ne avântam pe drumuri străjuite de garduri vii, agreste, pline de corcoduşi înfloriţi. Soarele ne lumina de lângă orizont, ziua abia începuse, niciun vehicul și nicio denivelare pe șoseaua întinsă înainte ca un preș proaspăt spălat. Cănăfeii lungi, din piele moale de pe coarnele Căpriței îmi jucau pe antebrațe. „Get your motor runnin’/ Head out on the highway/ Looking for adventure/ In whatever comes our way…”, fredonam fericit, dându-i bătaie printre garduri joase de piatră (peisajul se schimbase). La un cot a apărut și domnul Hrubaru, alergând printr-un lan galben de rapiță, roșu la față, agitându-și brațele și picioarele, ca o sperietoare de ciori pleznită de rafale de vânt. L-am auzit zicând ceva de poliţie, „Pârâcios nesuferit!”, i-am strigat și era cât pe ce să mă opresc să-i trag niște pumni. „S-a dus pe sfârlă aventura mea”, mi-am zis în timp ce pedalam din greu, Indianul devenise un Pegas cu șaua lungă, iar în față se înălța o pantă abruptă.

Chitară, violoncel, mandolină, banjo

Discuții

Soția mea are o nouă feblețe muzicală: The Dead South. E-o trupă canadiană, așezată de specialiști în sertarul bluegrass, orice ar fi asta, ce aud eu e un soi de country cântat la instrumente acustice cu coarde: chitară, violoncel, mandolină, banjo. Și aud des, foarte des, cei patru muzicieni, sau cinci, în funcție de melodii, tineri și mai puțin tineri, oricum foc de simpatici, sunt, de câteva săptămâni, aproape ubicui în casa noastră. Soția a-nvățat cum să-i dibuiască pe youtube-ul de pe telefon și-mi împănează fiecare oră cu cantatele lor, îmi beau cafeaua în tărăboiul lor melodic, toc ceapa și păstârnacul în ritmul solourilor lor, mă bărbieresc, iar ei îmi freacă veseli timpanele. Mă trezesc cu ei și mă culc cu ei. Ba Miaunica, mâța noastră care-a primit ausvais să petreacă serile înăuntru, s-a obișnuit într-atât cu ei încât, dacă se opresc o clipă din cântat, își înalță capul dintre perne și exclamă uluită: Miau!! Am spus se opresc? Da, se întâmplă, atunci când bateria telefonului își dă, epuizată, duhul. Power play-ul este concertul susținut de Nate, Scott, Danny și Colton în vara lui 2019 la incredibilul amfiteatru Red Rocks din Colorado, Statele Unite.

Admit că-mi plac și mie, dar… „Nu-i cam mult?” îmi întreb nevasta. „Nu, nu, nuuu… We’re going faster and he’s saying slow down/ And I say no and he’s saying slow down”, adaptează ea binedispusă. Mica ironie e că eu însumi i-am făcut cunoștință cu trupa de „iarbă albastră”, nu mi-aș fi imaginat că va avea un așa succes monstruos.

Însă, acum două zile, când mă întorc de la serviciu, găsesc casa tristă și tăcută, ca o clasă de elevi în fața unei întrebări grele și cu miză. Sau ca lacul de la ieșirea dinspre sud a Central Park după ce-au plecat toate rațele cine știe unde. Fără vreo introducere, soția îmi zice că favoritul ei, Danny, violoncelul, a fost nevoit să părăsească The Dead South: câteva fete l-au acuzat că a dat cu copita în hârdău acum câțiva ani, în prima tinerețe. Jubilez nițel, disimulat desigur. Îi șterg lacrimile și-i spun că ăsta nu-i motiv să le evităm arta, „frumosul în mișcare”, dar că se cere o măsură, uite la ce duce pierderea controlului, uite la ce duce excesul! „Bun, zice ea, atunci Banjo Odyssey și după, concertul Red Rocks.”

Fata mea dragă!

Discuții

O prietenă marchează Dragobetele invitând cititorii bibliotecii unde lucrează (și nu doar pe ei) să participe la un concurs de scrisori de dragoste. Evaluează originalitatea, caligrafia și alte cele, oferind premii frumușele în cărți. Ideea mă incită imediat, „Fata mea dragă!”, mă și văd scriind cu noul meu Platinum albastru de Chartres, cu peniță fină. Apoi îmi iau seama. În nici un caz nu aș vrea ca cineva, în afara iubitei, să-mi citească un rând măcar dintr-o scrisoare. O scrisoare de dragoste e o taină, o șoaptă ferită de orice ureche, o ceremonie într-o mansardă luminată pieziș, la care ușile sunt zăvorâte pentru întreg universul.

Mă gândesc să inventez la repezeală un „eu”, un personaj „destul de bine” și cu suflet tânăr, îndrăzneț, îndrăgostit lulea de-o ea veselă și frumoasă. Îl botez Bob și-l pun să scrie o scrisoare de amor. Merge, dar omul are tendința să exagereze, e limbut, demagog și se sparge în figuri de stil. În plus, scrie cu niște volute mari, chipurile e un tip generos. Îi trag un șut în fund lui Bob și-i arunc misiva la coș. Bob al doilea e serios și nițel sfios, scrie mai simplu, dar și mai greu. Taie mereu cuvinte, tot pune și scoate capacul stiloului de parcă-i e teamă că-l trage curentul. Încep să-mi pierd încrederea și-n el. Când termină și se semnează îmi dau seama că ceea ce a ieșit e producția mea personală și nu a lui, că m-am reîntors, fără să vreau, în vechea mea piele de măgar. Renunț, cu părere de rău, la concurs. Dar, cum-necum o scrisorică a ieșit, așa că o copiez fără ștersături pe-o foaie nouă și-o împăturesc cu grijă. La poșta din centru îi găsesc un plic simplu și o franchez loco. Când o-mping în burta cutiei poștale de la intrare, mă cuprinde o nerăbdare inexplicabilă.

Anne-Germaine

Discuții

E minunat că, aşa dărăpănată cum e Constanţa peninsulară, încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți în plimbările noastre, putem descoperi la temelia unei case înalte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „înfloritură” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual, un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă, deasupra unui dreptunghi, scobit în așa fel încât discul intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit, „Germaine Vasilescu”, dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât” (Constanța, 2005), anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă o întrebare ar trebui să răspundem: ce caută lucrarea acolo?

Casa cu pricina, ca și cele din stânga și din dreapta ei, au fost construite de Anatole Magrin. Sau, dacă nu chiar de el, cu siguranță de urmașii lui. Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului 19, titlul de furnizor al Casei Regale. S-a căsătorit în capela catolică pe locul căreia s-a ridicat mai târziu cunoscuta Biserică Sfântul Anton și a avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine. Cea din urmă s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu în anii 1920, general și șef de corp de armată în al doilea război mondial.

Anne-Germaine a copilărit în casa de pe strada Romană (azi Revoluției din 1989), unde tatăl ei își amenajase atelierul fotografic, însă trebuie să-i fi plăcut și clădirea suplă, modernistă, cu ferestre mari nu doar spre vechea și foarte eleganta stradă Titulescu, ci și spre fața grea, chinuită a portului, casă căreia a ținut să-i scrie cu email un extraordinar catren.

Logica și libertatea

Discuții

Revăd cu încântare „Măcelarul”, filmul din 1970 al lui Claude Chabrol, care-mi aduce aminte, între altele, o replică pe care-am folosit-o într-o vreme în fața celor ce se mirau ce draci am avut de-am plecat din armată. „Am fost cincisprezece ani în armată”, zice Popaul, personajul principal masculin, la începutul filmului. „Ei bine, în armată sunt două lucruri pe care le iubești, fiindcă nu le ai: logica și libertatea.” Am spus-o, apăsat sau relaxat, reducând, pentru respectarea adevărului, perioada la zece ani și construind pe baza ei un mic argument, dar n-am reușit să micșorez nimănui, c-o umbră de fărâmă măcar, perplexitatea.

24 de ore la Kustendje

Discuții

În primăvara anului 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, plecat într-o lungă călătorie prin Europa, a petrecut un mic răstimp la Constanța. A venit de la Constantinopol, pe mare, și a plecat după o zi și-o noapte către Dunăre cu carul tras de „cai vioi, muntenești” pe valea Carasu. Ca despre toate locurile vizitate, Andersen a scris câteva pagini și despre cătuna aflată pe atunci sub stăpânire otomană și numită Kustendje.

Știm, de aceea, că așezarea i-a părut distrusă, distrusă ca și cum nenorocirea „s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni în urmă”, de fapt avusese loc cu mai bine de zece ani înainte (războiul ruso-turc din 1828-1829), că strada principală, destul de lată, era străjuită de biete case, jumătate dărăpănate, iar unica geamie era căzută și ea în ruine, minaretul din „scânduri văruite” abia înălțându-se timid. A vizitat o cafenea, cu „aspectul foarte sărăcuț, ca și musafirii ei”, și o colibă de tătari (în care a intrat de-a bușilea), cu acoperișul din trestie ajungând până la pământ și pereții din chirpici, negri, lucitori de la funingine. A tras la un han de pe buza falezei, unde „mugetele de tunet al valurilor” l-au ținut treaz întreaga noapte.

Una dintre îndeletnicirile locuitorilor, „grozav de zdrențuiți, cu bărbi lungi, turbane și caftane”, era „să adune gunoiul de pe stradă pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile”. Pe țărm a găsit „două sărmane animale moarte”, o barză, venită din țările calde pentru a muri aici, unde probabil se și născuse, și un câine mare, cu părul creț, aruncat desigur dintr-o corabie haínă, dintr-o arcă deviată. La tot pasul a întâlnit urme din trecut, „coloane de marmură și de piatră cenușie”, în plus, „la mai multe case acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite pe vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmură”.

Dincolo de bătăturile neîngrădite de la marginea satului nu a văzut nicio casă, niciun fum, nicio turmă, „niciun punct manifestând viață”, doar o câmpie verde fără de sfârșit, care acoperea și rămășițele încă „destul de considerabile” ale valului lui Traian. Un călător întristat fără-ndoială. Și totuși, în aerul proaspăt al serii de mai s-a plimbat „de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici”. Mă întreb dacă nu-i o lecție șoptită pentru a scăpa de amărăciune și istovire.

Ospăț

Discuții

Un coș de gunoi a dat pe dinafară pe platoul din fața bibliotecii, iar câteva ciori înfometate s-au prezentat fără invitație la bufetul gratuit. (Mă întreb dacă nu cumva chiar ele sunt vinovate de „erupția” coșului.) Deși ar fi câte ceva de înfulecat pentru fiecare în bună pace (cel puțin așa mi se pare mie), se îmbulzesc ca apucatele pe-o singură delicatesă. Încearcă s-o înghită cu totul, ca Zdreanță oul, dar nu pot, o ciugulesc și se străduie s-o ferească de alte ciocuri. E-o portocală întreagă.

Basta! decide una mai firoscoasă, își înfige clonțul în fruct și își ia zborul. Povara e însă prea grea, fâlfâie din greu, portocala, și-odată cu ea capul afumatei, coboară, face o tumbă în aer și cade năucă pe spate pe frunzișul muced din parc. Ospățul frenetic se mută prompt sub stejari.

Albeață, fineță, gust dulceag…

Discuții

Constantin, fiul lui Ion Creangă, unicul lui copil, își deschisese prin anii 1890 o afacere cu foiță de țigară. Nu pe numele lui, ci al soției, Olga, locotenent de artilerie fiind, codul ofițerilor îi interzicea strict astfel de „căderi”. Se pare că, cel puțin într-o vreme, și-a vândut foițele prinse într-un soi de carnețel, pe câteva păginuțe chiar tipărind, cu litere mignon, poezii ale lui Mihai Eminescu. Fumai după ce citeai, dacă aveai vederea bună, câteva versuri frumoase. Nu-i o idee rea.

Totuși, notează George Călinescu, după amintirile lui Jean Bart, cel alintat Costache „își făcea reclamă stupidă în felul acesta:  Hârtia de țigară Țața Lina, Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!” Sună rău, într-adevăr, ca o ușă trântită după o ciocnire de capete incendiate, dar, în câteva numere succesive din vara lui 1892 ale Gazetei Dobrogei, găsesc o altă reclamă la foițele lui de țigară, mult mai inspirată, impregnată de-o tandrețe jucăușă, semn că „băetul lui Popa Smântână” știa să se adapteze: „Cereți hârtia de țigare Creangă! Albeață fără seamăn, fineță extraordinară, gust dulceag și plăcut, nu sgârie gâtul, lipsă totală de glicerină, calitate higienică neîntrecută.”

Nu există fregată ca o carte

Discuții

Luni, ani în șir am burdușit portofelul cu tot felul de chestii de nu-l mai puteam închide. Trebuia făcut ceva. I-am deschis toate pliurile și buzunărașele și i-am vărsat conținutul de-a valma pe masă. Aoleu, ce urs mi-a fost! Liste antice de cumpărături, bonuri și mai vechi de casă, multe cu cerneala ștearsă, monede, carduri de fidelitate la câteva farmacii, benzinării și mai toate supermarketurile din oraș, hârtiuțe cu inițiale, nume necunoscute și numere de telefon, cărți de vizită, unele pastelate, prospecte de medicamente, o trimitere la medicul cardiolog și o prescripție medicală, cărțile de identitate, de sănătate și de alegător, legitimația de serviciu, chitanțe de plată a trecerii podului de la Fetești, notițe cu titluri de cărți și cote de bibliotecă, desenul împăturit al planului pieței Ovidiu la 1900, un tichet de reducere frumușică la magazinul „Jos pălăria!”, bancnote (puține și mici), două fotografii alb-negru cu aceeași figură greu de pătruns, o foiță cu operațiunile de urmărit la revizia mașinii și alta cu metoda John Collins de construcție a unui avion de hârtie, un mărțișor ciufulit. Am sortat, am aruncat, am rearanjat.

Printre cărțile de credit am descoperit cardul Up Vacanță cu bani oferiți de angajator pentru voiaje naționale. N-am apucat să-l folosesc anul acesta, ne-a fost teamă de amenințările coronavirusului. M-am gândit la călătoriile planificate în ianuarie, dar am alungat repede melancolia. Călătorii?! Am închis portmoneul, simțitor slăbit, și m-am îmbarcat pe „Poesia presente”, antologia de poezie italiană a lui Francesco Napoli, nu înainte de a aluneca prin micul poem „There is no Frigate like a Book” al lui Emily Dickinson.

Nu există fregată ca o carte
Să ne ducă peste mări și țări
Nici vreun cal de curse ca o pagină
De poezie avântată –
Chiar cei mai săraci pot face călătoria asta
Fără apăsarea taxelor –
Cât de firesc e carul
Ce poartă sufletul omenesc –

Pricoliciul

Discuții

Ninge. Tot scotocind după căciuli și fesuri prin șifoniere îmi aduc aminte de căciula mea favorită din copilărie. Era din blană de oaie, cu lâna, tunsă scurt, la interior și pielea, vopsită în maro deschis, la exterior, avea două urechi lungi și curelușe pe care le legam sub bărbie, o polată răsfrântă, cusută pe frunte (deci cu blănița albă la vedere) și un moț măricel. Am primit-o cadou de la Moș Gerilă, iar tatăl meu, mirat nevoie mare de așa un dar neașteptat, a privit-o lung și a exclamat: e-o căciulă de aviator. Aviator?!!! Am adorat-o pe loc, deși mi-a căzut pe ochi de nu mai vedeam aproape nimic, moșul greșise cu totul mărimea. Oricum niciun copil din sat nu mai avea căciulă ca a mea.

Într-o iarnă, atacând în picaj derdelușul, am pierdut controlul saniei şi am intrat într-un mărăciniş afurisit. Am ieșit teafăr, căciula mă protejase, dar cu ce preț!! Niște răni urâte apăruseră pe pielea ei fină. Tata mi-a șters lacrimile și mi-a confirmat că e absolut exclus ca Moș Gerilă să aducă două căciuli de aviator aceluiași băiat, mai ales dacă e vorba de un băiat neascultător. Nu-mi venea deloc să renunț la ea, nea Marinică, croitorul bonom al satului, a pus-o sub mașina lui de cusut și i-a tras niște zigzaguri nu tocmai grozave (vai, cu ață neagră), dar măcar i-a cicatrizat plăgile. Am purtat-o în continuare, până când mi-a rămas mică. N-am aruncat-o însă nici atunci, am făcut-o marionetă în jocurile de copil, i-am dat și un nume, „Pricoliciul”, împrumutat dintr-o poveste ascultată la radio. Un păpușoi zvăpăiat.

Superofertă

Discuții

Azi am intrat în bodega de la colțul străzii ca să cumpăr bere pentru meșterii ce-mi fac niște trebușoare la casă. „Timișorrreaaana”, m-a îngânat vesel vânzătoarea și-a dispărut cu sacoșa printr-o ușă în curtea din spate. Am rămas singur cu doi românași care stăteau față în față la o masă și se oglindeau în luciul ghiurghiuliu al unor pahare. Lângă pahare o sticlă mare cu pelin de Ostrov. Amândoi de vârsta a doua, unul elegant, îmbrăcat în negru, celălalt uscat, dar vânos, în haine de camuflaj.

– O să vă fie bine și vouă dacă venim noi, zicea funebrul. Nu luasem aminte la nasul lung și pomădat până nu și-a ridicat ochelarii de soare pe creștetul capului. Avem niște surprize pentru voi.

– Eu nu vreau nimic, doar să ies la pensie, a mormăit celălalt.

– Ești teribil!! a izbucnit cătrănit primul. Păi, de ce crezi că am vrut să ne vedem? Asta vrem să ştim, nevoile voastre!! A subliniat „nevoile” de-am crezut c-o să rupă mușamaua și stinghiile mesei. Şi la pensionări lucrăm, normal. Ascultă, noi (iarăși accent ascuțit) vă dăm…

Fără vreun motiv anume, mă gândeam la povestea cu lupul care papă un berbecuţ, când un individ, intrat în salon pe acordurile candide ale ofertei, s-a așezat prompt la masa mușteriilor și l-a împuns cu ochii pe cel darnic:

– Mmmhei…, mie dă-mi o țuică!

Ochelarii cei noi

Discuții

Mă aflam în anticamera cabinetului oftalmologic, când a ieșit medicul cu un băiat subțire și l-a rugat să facă niște pași de-a lungul holului luminat a giorno. Mie mi-a zâmbit, făcându-mi semn că vine el și rândul meu. Purta ochelari mari, cu rame grosuțe din plastic, după moda zilei, de băiat zic, și era cam șovăitor, dar binecrescut, s-a scuzat politicos, cu privire căprui-uimit-imploratoare, când ne-am ciocănit tare genunchii.

– Ei? a-ntrebat oculistul.

– Cooool, văd curbura spațiu…-timpului, a răspuns plimbărețul.

Cel mai frumos loc din lume

Discuții

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.

Popas în migrație

Discuții

Un nor dens a coborât peste cartier. Toate înălțimile pe o rază de o sută de metri în jur, acoperișuri, garduri, copaci, stâlpi și fire de tensiune electrică, chiar duba firmei de vizavi, s-au înnegrit și… vibrează, fiindcă, în timp ce-și odihnește aripile, imensa delegație de grauri clevetește. Nu îndrăznim să-i deranjăm, nici nu ne facem probleme c-ar putea s-o ia razna și să atace precum stăncuțele și pescărușii lui Hitchcock. De altfel staționarea e scurtă, în câteva minute stolul își ia zborul ca la comandă către miazăzi. Grijuliu să nu lase pe nimeni în urmă, m-am gândit atunci. Pe seară am descoperit însă în iarbă, sub mesteceni, două trupuri mici, nemișcate, cu penele indigo, stropite cu albuș, vizitate de furnici, gâturile parcă frânte și privirea stinsă.