O stradă veselă

Discuții

Avem zăpadă. Și cer senin, și soare, și un grad, două peste zero, și timp liber, și căciuli, și ghete, și mănuși hidrofobe (de la Decathlon). Totuși, ai mei se codesc. Joc însă atuul: comand rapid pentru fiecare pizza preferată de la Lombardi. Apoi stabilim câteva reguli stricte, ne echipăm și ieșim în grădină la o bătaie cu bulgări.

Alegem câte un zid înalt de cetate (două sunt de mesteacăn, al treilea de salcâm) și lansăm atacurile. Fără milă – à la guerre comme à la guerre. Ne-nfierbântăm, zvârlim cocoloașele și chiuim de mama focului, speriind rațele vecinului. Nasul mi se umflă primul, „cât un cartof dulce”, remarcă fii-miu. Soția decretează de două ori armistițiu, însă niciunul dintre noi nu pleacă în permisie. Când sună pizzerul apărem în fața lui în ținută de montaniarzi salvați dintr-o avalanșă. Ne întinde și el o mână strașnică de ajutor (patru pizza gustoase și calde) și surâde: „O stradă veselă!”

Reclame

Múci

Discuții

Aflu de-o însemnată contribuție a unui politician la măsurarea timpului. E vorba de Anthony Scaramucci, 54 de ani, american cu filiație italiană, educat la prestigioasele universități Tufts și Harvard, bancher și antreprenor de succes, republican, menit unei isprăvi aparte.

În iulie 2017, la câteva luni după ce a preluat scaunul de președinte al Statelor Unite, dl Donald Trump l-a numit pe dl Scaramucci director de comunicare al Casei Albe. Un post foarte important și o decizie aflată în siajul celebrei sale devize din campania electorală: „We want top of the line professionals”. „Mă voi înconjura numai de  cei mai buni și cei mai serioși dintre oameni” decretase candidatul Trump, iar președintele Trump traducea în viață. Domnul Scaramucci a fost dat afară după zece  zile (pentru niște vorbe cam slobode, se zice), un interval care are ocazia să primească un nume, numele celui în chestiune desigur. Pe scurt, zece zile egal un „scaramucci”. Merge și contras: „mucci”, citit „múci”, pluralul având aceeași formă. De pildă, până la Crăciun mai sunt doar trei múci și nițel. Sau, citiți, nu citiți, cărțile trebuie returnate după exact doi múci. Foarte bine sună și adaptarea unei vechi ziceri neaoș-cazone: număr múcii până la liberare.

Muzicuță

Discuții

Băiețelul unor prieteni împlinește doi ani, iar noi suntem invitați la petrecere. Îi cumpăr o muzicuță Hohner Blues Harp, argintiu-strălucitoare, soția o sterilizează cum se cuvine la pupinel și i-o oferim cu fundă și ciupituri de obraji bucălați. Prichindelul nu e însă mișcat, o privește fără expresie, se strâmbă (la fel fac și eu) la tereremurile scoase de tatăl lui în timp ce molfăie muzicuța, îi zgârie cu unghia arătătorului grila din lemn de păr, inspiră și expiră prin ea fără tragere de inimă, apoi o abandonează pe un colț de masă. La un moment dat, îl văd stând întins cu spatele pe covor și desenând loopinguri complicate cu armonica. „Avion de vânătoare?” „Vââjj, vâââââjjjjjj…”

După câteva zile amicul mă sună, jumătate jubilativ, jumătate îngrijorat. Îmi spune că fiu-său și muzicuța sunt nedespărțiți (mai ceva ca un pui de rechin-ciocan de bulbucătura lui), că ciutanul a descoperit cum poate da viață muzicuței, că suflă și tot suflă în ea de nu-l mai pot potoli. Și întotdeauna aceeași arie, ceva care aduce foarte bine cu fluieratul exasperat al lui Marin Moraru pentru a potoli sforăitul șefului Caragiu, în noaptea cu bicicleta galbenă din Operațiunea „Monstrul”. În sfârșit, e un început.

Stejar

Discuții

Nu știu cum se face, dar chiar și un vânt anemic găsește cu cale să se învârtejească în fața casei noastre și să ne bage pe sub dantela din fier forjat a porților cam tot ce poate aduna de pe stradă: ambalaje de biscuiți și hârtii unsuroase, bonuri lungi de cumpărături, pahare de carton cu dâre de cafea, bucăți de polistiren, fluturași multicolori de reclamă, bilete de autobuz, pachete goale de țigări, batiste mucoșite, fulgi și pene, chiștoace, nuci seci, ciulini, pufuleți. Odată am găsit o șepcuță galbenă de copil și mulțime de cărți de joc (posibil tot setul), altădată o brățară din imitație de piele și un extemporal la literatura română, cu întrebări din Vulpea și bursucul lui Donici, scris frumușel pe patru foi de caiet mic și notat, exigent, 7,40. Când ninge, sforțarea atmosferică ne înalță în curte troiene de zăpadă, iar toamna, ca zilele astea, ne umple de frunze.

Alaltăieri dimineață, ieșind ca de obicei cu târnul la atac, am descoperit, alături de suspecții de serviciu (vița de vie, omniprezentă în cartier, corcodușii și teii din josul străzii, cireșii vecinului dinspre sud, plopii și nucii de la intersecția cu Hatman Arbore) unul nou și neașteptat: stejarul. Mai mult de jumătate din frunze erau de stejar. De unde până unde? doar nu-i picior de stejar în zonă. Către prânz, în drum spre serviciu, am rezolvat enigma. La câteva străzi distanță, în apropierea vechii piețe, staționa un camion mare al primăriei. Alături, câțiva muncitori cu topoare, drujbe și sticle pântecoase de bere puseseră la pământ o plută și o porționau cu voioșie. În bena camionului sângera trunchiul gros, proaspăt ciopârțit, al unui stejar.

Speranța

Discuții

Un inimos ONG local organizează o croazieră gratuită pe mare. Nu pentru talasoterapie, eliberare ori contemplarea sufletului răsfrânt în valuri, ci pentru o discuție, amicală dar serioasă, despre orașul nostru, despre transformările lui (era să zic dezvoltarea lui), despre ceea ce este și ceea ce putea fi. Un soi de masă rotundă pe valuri. Ideea e minunată, dar ambarcațiunea la bordul căreia are loc întâlnirea… Dar ambarcațiunea… Ei, ei, ce-i cu ambarcațiunea? Nu-mi vine să cred: e goeleta Speranța, corăbioara din Toate pânzele sus!, filmul care mi-a încântat copilăria și care e „vinovat”, în bună măsură, de episodul marinăresc al tinereții mele.

Citesc cu inima strânsă condițiile participării (vai!, doar 20 de locuri), mătur tot de pe birou, începând cu motanul, și abia prididesc să completez formularul de înscriere. Răspunsul vine destul de repede: penultimul loc. Jubilez zgomotos. Mă întind după dolofanul cu combinezon de blană tărcată și îl smotocesc cu gândul la sarturi, vele, arboradă. Mă văd ajutând competent și dârz Speranța să prindă vântul în pânze.

Scotocesc podul casei după gabierii purtați în urmă cu mulți ani pe puntea bricului Mircea, îi șterg de praf și le înmoi pielea veche cu câteva straturi de cremă Apidermin Lux. Îi încalț și fac câteva sprinturi prin grădină, însă renunț, arată de parcă i-am furat de la muzeul holocaustului. În ziua ieșirii pe mare mă trezesc cu noaptea în cap, îmi frăgezesc trupul cu nițică gimnastică, îmbrac un tricou dungat și o pereche de pantaloni de doc.

Când ajung, cu aproape un ceas mai devreme decât momentul anunțat al molei, portul Tomis e înghițit de-o ceață groasă. Dar nu suficient de groasă ca să nu-mi dau seama că goeleta mea nu-i în zonă. „Trebuie să vină”, îmi zic și mă postez lângă farul roșu, de intrare în micul port, pregătit să-i admir și fotografiez siajul. Organizatorii sosesc agale, unul din ei strigă catalogul și ne invită la bord. La bordul Coraliei, un vas de pescuit modificat pentru plimbări pe mare. „Și Speranța?” întreb cu un nod cât un cap de nisetru matur în gât. „Aaaa, o găselniță, un cârlig pentru a atrage publicul, știi… Constanța – evoluție cu toate pânzele sus – Toate pânzele sus!Speranța. Hmmm?? Te-ai prins? Nu??”. Urc pe Coralia și mă așez la pupa, lângă o fată frumoasă. Dar și lângă nara fumegândă a eșapamentului.

Țuț

Discuții

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. La casare, acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „aeiou, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”