Nănașul

Discuții

Un păianjen și-a întins firul de mătase pe-o distanță de mai bine cinci metri în grădina noastră, între streașina căsuței de lemn și o ramură a bradului alb. Cum? El știe, nu m-aș mira să fi-ncălecat temerar o pală de vânt, una dintre cele care ne-au zburat pălăriile la începutul lunii. La capătul dinspre copac și-a țesut o pânză mare, deasă, robustă. Nu m-am supărat deloc și-am ținut departe de el soția-mi suferindă de arahnofobie și degrabă vărsătoare de zeamă de Killtox pe orice păianjen prins pe radar. Câteva zile am trecut cu băgare de seamă pe sub capcana lui lipicioasă și i-am înregistrat prăzile: muște de mai multe culori și mărimi, inclusiv muște-macara cu picioarele lor lungi, o libelulă cu corpul pal-gălbui, o lăcustă, albine (vai!), niște gândaci lucioși, câteva ploșnițe verzi (bravo, arahnidă!!), gândaci soldați, fluturi, chiar un tăune mic. Unii ghinioniști erau boțiți și înfofoliți, „încuiați ca-ntr-un coșciug”, alții… Dar să lăsăm asta. O dată l-am zărit și pe el, stăpânul atmosferei dintre coroanele copacilor, ascuns într-un smoc des de ace tari, atent la vibrațiile gutelor sale fine. Azi după-amiază însă, când a ieșit soarele, l-a lovit nenorocirea. O pasăre mică, dar foarte isteață, cu spatele gri și gușa portocalie, un măcăleandru probabil, a sesizat ocazia. Din câteva zboruri i-a furat prăzile cele mai mari și i-a zdrențuit prețioasa țesătură. Nașul și-a găsit nănașul.

Un om necăjit

Discuții

Doi soți și-au încadrat copilul pe una dintre aleile parcului „Mircea” și merg în ritmul lui melcuit, de elev care doar ce-a încheiat o zi ingrată de școală.

Copilul (necăjit): Eu nu pot să învăț tabla înmulțirii. (categoric) Nu poot, să vă intre în cap. Și mâine să-i spuneți și lu’ doamna.

Mama (oftând): O înveți tu, micule, o iei încet și-o să te trezești c-ai învățat-o. E grea, nici noi n-o știm, dar…

Tatăl (furând vorba, cu siguranță): Eu o știu!

Mama (zeflemitoare): O știi pă dracu, las-o jos că măcăne. (aruncă o privire scurtă către bărbat) Zi no-ori nouă!! (după o pauză) Șapt-ori trei? (după o altă pauză, mai lungă) Mda, și p-asta o știi în felul tău.

Cinci într-o cabană (fără a mai socoti și câinele)

Discuții

Eram patru: Cornel, Iulică, verii mei primari din partea mamei, eu și fii-miu, Mircea. Așezați în scaunele unui 4X4 care urca sprinten pantele drumului forestier. Discutam despre una-alta, cu adevărat preocupați eram însă să nu ne bușim țestele de capota capitonată și să nu ne lățim nasurile de geamurile securizate, nu vă ascund că mașina ne smucea bine de tot. Totuși, jubilam. Cu doar o oră-două înainte picoteam la țară, în casa părintească, vipia îmi cauterizase simțurile, mă storsese de energie, de idei, de dorință. Ascultam indiferent tremoloul plin de warm fuzzies al unui țânțar, cu siguranță același care mă chinuise în noaptea precedentă, când a sunat telefonul. Un alt văr, Marian, fratele primilor doi, ne aștepta la o cabană (a lui) pitulată undeva într-o circumvoluțiune din creierii munților Leaota. Un sejur la munte împreună cu prietenii (și modelele) anilor fericiți ai copilăriei mele? De nerefuzat!

Imediat ce-am intrat pe drumul pădurii, undeva în mijlocul comunei Moroeni, Tiguanul lui Iulică, surprins de macadam și hârtoape, a dat semne de uimire, lumini bizare i-au apărut pe bordul complicat. Și-a tras însă sufletul la umbra unei larițe, după care s-a pus cu forțe noi și fără alte mofturi la drum. Ne-a condus pe valea Ialomiței, apoi pe cea a râului Brătei, până-ntr-o poiană doar nițel mai mare decât covorul dăruit geamiei din insula Ada Kaleh de unul dintre ultimii sultani ai Sublimei Porți. Dar la fel de frumoasă. Pe această bucățică de pământ ruptă de lume, năpădită de iarbă înaltă, îmbibată cu miros de garofițe, măceși, rășină și zmeură, scăldată pe-o latură de ape vijelioase și-nconjurată din toate părțile de coaste abrupte, împădurite era cabana. A fost construită, aflăm de la Marian, de un italian cutezător și cu dare de mână, investitor în fabrici dâmbovițene și-n podgorii oltene, în locul alteia, veche și hrentuită. Menită întâlnirilor relaxate cu prietenii și cu iubita lui româncă, a fost botezată după râul ce-i spală și-i amenință temelia. Cu acoperișul puțin înclinat și asortat cu haina împrejurimilor, Brătei e somnoros și meditativ, primitor și bun vecin cu brazii înalți, cărora le împrumută iarna din căldura șemineurilor sale.

Un picior în iarbă și mulțime de gâze au zburat din calea mea. Am tras vârtos în piept aerul tare. Înaintea lui Marian, ne-a întâmpinat câinele lui, Haiduc, o apariție flocoasă și-atât de bucuroasă de oaspeți că era să ne rostogolim cu toții în fâneață. În locul ăsta neasemuit de frumos, ales de-un îndrăgostit bogat pentru a fugi de lume, am sorbit cu guri lacome primele pahare: coniac cu iz de prune și fum de pipă, îmbietoare producție proprie a unuia dintre veri.

Frezii și vânt

Discuții

Un adolescent își aștepta prietena în fața magazinului Tomis. Prietena!? Păi, pe cine altcineva poți aștepta, adolescent fiind, cu un buchet bogat de frezii galbene în mână? Îl priveam de minute bune, de la mică distanță, de pe terasa restaurantului McDonald’s, unde sorbeam o cafea slabă, așteptând și eu o nevastă moșmondită. Tânărul nu era genul agitat, era genul răbdător și încrezător. Stătea locului, căutând vag în lungul străzii Mihai Viteazu, fără să arunce măcar o dată ochii în telefon. Din când în când își aranja părul cu gesturi rapide, mecanice. Toată atenția îi era îndreptată către buchetul de flori, pe care încerca să-l protejeze de vântul țicnit, îl muta dintr-o mână în alta, din față în spate, din spate în lateral și iar în față, îl ținea îndreptat în sus (cu ambele mâini, bucurându-se vizibil de mireasmă), apoi în jos și din nou în sus. Figura lui îmi spunea că fragilele frezii se luptau din greu cu rafalele de vânt și norii de praf.

La un moment dat, a dispărut sub cortina tarabei vânzătorului de ziare din apropiere. A revenit în scurt timp, cu buchetul înfofolit cu totul într-o hârtie tipărită: pagina de titlu a „Dilemei vechi”, numărul cu tema „Poezie și pandemie”. (Restul revistei era la subraț.) N-am prins din păcate întâlnirea, soția m-a chemat urgentisim în altă parte („Pe Răscoalei, la fosta cofetărie Crizantema, un magazin mic de pantofi”), dar Shel Silverstein a anticipat-o frumușel pentru noi:

„Ar putea fi iederă otrăvitoare,
Ar putea fi stejar otrăvitor,
Oricum, iată buchetul tău!
Hei – nu mai știi de glumă?”

Castelul

Discuții

Fiindc-am ajuns devreme la plajă, mi-am putut alege nestingherit locul pentru tabără. Și-am făcut-o lângă un castel arătos, cu alee de acces, străjuită de flori și verdeață, donjon robust, apărat de-un zid fortificat cu mulțime de bastioane, cu pod arcuit peste șanțul lat, fără apă la acel moment, semn că nu se știa amenințat. De fapt, era în pericol, un pericol uriaș și iminent, după ora opt, hoarde de plajiști cu gâturi înroșite au început să pufnească stingheri și să-i scurme împrejurimile. N-am avut săgeți de fier, dar l-am apărat cu corpul, introducându-l frumușel sub radicalul brațului meu drept.

La un moment dat, o doamnă cu umeri subțiri și fața aproape ascunsă de o bonetă albă, în genul celor purtate de femeile supuse din filmul „Povestea servitoarei”, s-a instalat de cealaltă parte a castelului. În ochii ei albaștri am văzut că așezarea lângă castelul de nisip n-a fost întâmplătoare, ci că a poposit împreună cu ceva ce-ar putea fi valurile unei amintiri frumoase, stropii unui dor.

Nisip, cer și mare sau Mamaia la 1900

Discuții

Aqua Magic – terase – manele – langoși – șaorma – Coca-Cola – „clătite d-un cot” – tatuaje – Habibi Beach – exchange – parcare privată – telegondola – „Love, sex, Durex” – „Ia porumbu’, șefule!” – Uzina de pizza – hop și eu cu tanti Adi – jogging – „Hai să pictăm marea la Mamaia” (închis temporar) – grupul statuar Confidența – înghețată – autoservire – hamsie – bere la draft – Kiss FM – wi-fi gratuit („pentru cei care nu iau vacanță de la facebook”) – colaci gonflabili – papuci – ii – pălării – mingi – ochelari de soare – tomberoane – zoaie – Circul Americano Vargas – uscăciune – omizi – ruina Palatului Festivalurilor – „Vel Pitar, pâinea anului 2016” – farmacia inimii – arbuști Mierea-Ursului – șezlonguri 90 lei – mașini – scutere – trotinete electrice – umbrele – femei construite din gângănii, lumină și parfum de pătrunjel – poliția locală – Fan Courier – hoteluri – hoteluri – hoteluri… Mamaia de azi seamănă cu Bâlciul Moșilor de demult, descris de Ion Luca Caragiale. Dar cum arăta ea în vremea lui Caragiale (înainte de exilul la Berlin)?

Iată o mărturie, a Cellei Delavrancea, dintr-un interviu luat de Constantin Dumitrescu la începutul anilor 1980 (publicat în Oracolul și clepsidra, Cluj-Napoca, 1983):

„Treceam lacul și ajungeam la Mamaia. La Mamaia nu era nimic decât nisip, cer și mare. Atât! Nici un hotel, nici o casă. Lângă Constanța erau câteva case, căscioare de pescari, dar pe urmă nu mai era nimic până la Capul Midia, mi se pare. Nimic. Și noi ne duceam acolo, ședeam toată ziua. El (inginerul Zosima n.m.) venea acolo cu un coș enorm de merinde, de fructe, de tot ce trebuia ca să ne încânte și ședeam până aproape de douăsprezece noapte acolo. Ei bine, plimbările, domnule, pe malul apei și la Mamaia, nu imediat ci nițel mai încolo, unde nisipul era ca asfaltul, nu se pot descrie. […] Când nu era lună, dar era noaptea foarte clară și stelele în august foarte mari, stelele se reflectau pe nisipul ud aidoma, încât eu aveam impresia că umblam pe Carul Mare. E un sentiment aș zice cosmic. Și mi-aduc aminte că tăceam cu toții. Nu se întâmpla prea des acest lucru. Toate constelațiile sosite jos. Le aveam în poală. Călcam cu picioarele ude pe stele, că ne punea tata să ne descălțăm în acele momente zicând: nu trebuie să simtă steaua că ai gheată în picior. Da, da! Era o impresie extraordinară.”

În care scap de fierul vechi

Discuții

O țigăncușă mă strigă la poartă și mă-ntreabă dacă n-am cumva niște fierătaie de care vreau să scap. Ba bine că nu! Convenim însă să revină, am nevoie de un răgaz să scotocesc după ele, așa că stabilim o zi și chiar o oră anume. „Vin, domnu’, exact când ziceți!” îmi promite serioasă. Nu apare la întâlnirea programată, ci vreo două săptămâni mai târziu, într-o dimineață, foarte devreme, când toți ai mei, inclusiv eu (în concediu fiind), dormeam duși. Cu ferestrele deschise, desigur. Vocea pirandei, proaspătă și luminoasă ca o coasă bine ascuțită, subliniată de gama ordonată a unei țevi ce încearcă să ia vopseaua de pe zăbrelele din fier forjat ale porții noastre, ne ridică repejor din așternuturi, către curații zori de zi. And I think to myself, what a wonderful day! Femeia nu vine singură, ci împreună cu un puradel slab și murdar, dar foarte voios (responsabil de fondul muzical) și, dacă mă uit bine, un altul în burtă, e gravidă.

E încântată de cele ce-i ofer, un calorifer scos din uz, cercurile vechilor butoaie de vin ale socrului meu, o chiuvetă grea de fontă, o troacă de porci încă și mai grea, un cazan ruginit, niște tigăi și oale care și-au trăit traiul. Nu refuză nimic, aducem totul în stradă lângă mijlocul ei de transport: un cărucior de copil. E pedantă, calculată, vânjoasă, în ciuda aparențelor, experimentată, într-un sfert de ceas construiește pe trăsurică o pagodă de strâmbături metalice, o foarte interesantă instalație artistică, probabil deloc inoportună în rondurile parcurilor constănțene. Și copilul? Îl așază într-un ham simplu făcut dintr-o eșarfă decolorată și îl saltă cu o mișcare scurtă pe umeri, cu fața spre înapoi. Mă roagă să-l apăs bine, în timp ce ea își leagă strâns eșarfa pe piept. Mă uit după ei o vreme, ea adusă în față, împingând cu băgare de seamă gabarit-depășitul, iar prichindelul, lipit de cocoașa ei, salutându-mă cu ambele mânuțe în care ține ceva, niște farfurii, bolurile de inox pe care le-am cumpărat recent pentru nou veniții noștri pui de mâță.

Au venit dinozaurii

Discuții

– Caută ceva? m-a întrebat o asiatică foarte tânără la magazinul cu mărunțișuri chinezești din Piața Unirii. Toată fața îi zâmbea, ochii, gura, chiar și nasul mic, cârn.

– Da, caută, m-am pomenit, fără să vreau, dar și fără maliție, în româna ei nițel cântată. Niște jucării, niște figurine dinozauri, musai din plastic tare.

– Nu are acum, dar poate aduce, a zis ea. Mi-a făcut semn să aștept și a dispărut sub scară, în spatele unor cutii de carton. O vreme am auzit un zgârmâit ca de șoricel. Când a revenit, mi-a așezat în față un soi de catalog, un dosar cu fotografii: animale preistorice pentru toate gusturile, stilizate desigur. Pe măsură ce alegeam, fata desena logogramele ce însoțeau ilustrațiile, cel mai probabil numere, într-un carnețel. Am bifat mai multe șopârle teribile decât plănuisem, cu gândul la bucuria amicului meu de 5 ani a cărui onomastică se apropia. Devenind serioasă, fata mi-a zis că dacă am încredere să îi las numărul de telefon mă poate anunța când ajung dinozaurii, „cam doi cinci zile”. „Macao, nu Wuhan”, a adăugat cu o formidabilă responsabilitate în glas. Am recitat numărul și i-am mulțumit.

Astăzi am primit un țâr de la o voce cuviincioasă, subțire și veselă, pe care-am recunoscut-o imediat:

– Au venit dinozaurii din China.

Farmecul colăceilor

Discuții

E durdulie, dar se tratează. Face zilnic gimnastică de înviorare și abdomene, pedalează kilometri după kilometri pe bicicleta medicinală, elaborează planuri de diete mai mult sau mai puțin severe (și mai mult sau mai puțin bizare), pe care le respecta o zi, o zi jumate. De câteva ori a alergat prin cartier (am însoțit-o, desigur, doar m-am legat să-i fiu alături la bine și la rău), la ceas de seară, ca să evite uimirea vecinilor. Acum a lăsat-o mai moale, dar a fost o vreme când se canonea nu glumă. Rezultatele s-au lăsat așteptate, iar lucrul a contribuit la apariția unor perioade de disperare, cu lacrimi de crocodil, ardei umpluți, musacale, cataifuri și merlot de Dealu Mare. Dar astea treceau repejor.

Azi dimineață, prinsă cu magneți pe ușa frigiderului, am găsit o foaie scrisă îngrijit de mână, cu caligrafia ei copilăroasă, neschimbată din gimnaziu. Copiase de undeva un text al lui Michel Tournier, unul dintre scriitorii mei favoriți. Zice Michel: „În sfârșit, după jumătate de secol de aberație, de cult al sfrijelii și al consumpției clorotice vedem că revine preferința bărbaților pentru femeile planturoase  pe care le-au reprezentat cu atâta  lirism Rubens, Rembrandt și Renoir. Farmecul colăceilor și al șoldurilor durdulii a fost regăsit de Fernando Botero, crainic al vremurilor viitoare. Secolul al XXI-lea va fi dolofan sau nu va fi deloc.”

„Mă pot eu opune spiritului veacului?”, a adăugat în post scriptum și a semnat, am senzația, cu entuziasm.

Arsenal

Discuții

A fost spartă librăria domnilor Anastase Dzodze și Willy Schwartzenberg de pe Ștefan cel Mare colț cu Mihai Viteazu. S-a întâmplat în miez de noapte. Broaștele și lacătele (scumpe și lăudate) au fost deschise cu șperacle. Sergentul de stradă și-a făcut conștiincios rondul, a notat că lămpile din intersecție erau sparte și atât. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. „Profesioniști”, au admis cu amărăciune polițiștii. N-au fost furate cărți, nici măcar proaspăt ieșitele de sub teasc, Soliloquiile lui Eliade și Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu (e începutul anului 1933), ci cuțite, pistoale, revolvere, puști de vânătoare și o mare cantitate de muniție de diferite calibre. Da, pe atunci librăria era un arsenal complet, nu vindea numai cele mai grozave arme inventate vreodată, cărțile, dar și fierătaniile astea grele, reci, bubuitoare.

După ore

Discuții

De când s-au deschis efectiv școlile, în fiecare zi către prânz, platoul din fața bibliotecii se umple de lume. Sunt părinți, bunici, dădace care așteaptă să sune soneria școlii „Dan Barbilian” de alături, pentru a-și recupera prichindeii, mai învățați cu un genunchi al broaștei. Printre ei, o tânără minionă însoțită de un cățel în lesă scurtă. Mic, alb-pufos, timid, nerăbdător, se lipește de picioarele stăpânei și privește fix, în lungul aleii dintre clădiri. Când își simte prietenul scăpat de păsurile lecțiilor, sare, se zbate – cerând, și primind, libertate – și aleargă fără frică în întâmpinarea lui. Uuu, ce bucurie!! Azi cățelul a lipsit. Femeia a fost prezentă, dar pufulinul ia-l de unde nu-i. L-am căutat îndelung prin pădurea de picioare și pe de lături, poate-a primit liber mai devreme, mi-am zis, însă degeaba. M-am întristat, nu m-am putut abține să mă gândesc la ce-i mai rău. Băiatul cu față roșie a apărut printre primii școlari, ca de obicei, și la fel de vesel. A abandonat ghiozdanul și, privind în sus către mama lui, și-a împreunat mâinile, parcă cerșind. Din geanta argintie, imensă, strânsă la piept de femeie s-a ițit un căpșor îmblănit, tărcat și miorlăit: o mâță. Cred că vin cu rândul la întâlnire.

Pozne regale

Discuții

Sobru, calculat, imperturbabil, riguros, punctual, solemn (purtând și în somn coroana pe cap, figurat evident), extrem de atent la protocol și oripilat de familiarisme, distant, rigid. Fără haz, fără prieteni, fără favoriți, fără amante (Ioan Scurtu dixit). Așa îl înfățișează contemporanii și, în siajul lor, istoricii, pe Regele Carol I. Un soi de robot s-ar zice. În volumul de memorii al Zoei Cămărășescu (Amintiri, editura Vitruviu, 2003) găsesc însă câteva mărturii care, slavă Domnului, înmoaie chipul oțelit al monarhului și-i edulcorează acreala. (Zoe Cămărășescu a petrecut mult timp alături de familia regală, fiind fiica Zoei Bengescu, vreme de patruzeci de ani doamnă de onoare a Reginei Elisabeta.)

Regele nu avea favoriți? Ba bine că nu! Era topit după nepotul lui, Principele Nicolae, al patrulea copil al viitorului rege Ferdinand. Pentru Nicolae avea, zice d-na Cămărășescu „toate slăbiciunile la care renunțase pentru alții”. Principele sturlubatic îl urma pe rege peste tot, „îi povestea toate prostiile și toate copilăriile care-i treceau prin cap. Vesel, expansiv, glumeț, inventiv, Nicolae dădea bătrânului suveran ceea ce nimeni pe lume nu-i mai putea da, de când își pierduse unicul copil: impresia că era iubit și atâta tot”. Iar regele intra deseori în jocul lui, „toate poveștile lui Nicolae îl înveseleau nespus de mult pe unchiu, care, la rândul lui, încerca să-i facă farse.” Regele se ținea de farse?!! Iaca poznă! Puteți să credeți una ca asta? Și ce fel de farse? Îi punea dulceață în șoșoni? Nu știm, poate și asta, știm însă de altele, povestite de d-na Cămărășescu. Odată, după o ceremonie scorțoasă, regele a sosit în Constanța, la Cuibul Reginei din port, cu trăsura de sărbătoare. „Trăsura de gală à la Daumont”, scrie Zoe Cămărășescu, iar asta înseamnă nu doar că trăsura cu blazonul regal era gătită cu cocarde și cănăfei, ci și că era un anumit tip de atelaj: era deschis, avea o singură banchetă, orientată spre înainte și nu avea capră pentru birjar, oferind astfel ocupanților o perspectivă neobstrucționată a locurilor străbătute, avea patru cai, doi rotași și doi înaintași, era condusă de doi surugii (vizitii călare pe caii de pe partea stângă) și era însoțită de lachei în livrea, tot doi, așezați pe coșul din spate. Se-nțelege că era o apariție splendid-rarisim-uimitoare.

Micul Principe Nicolae era și el în Constanța, la Palatul Regal. Informat că unchiu va sosi din clipă în clipă cu caleașca de gală, îl aștepta nerăbdător în grădinița cu arbori tineri din față. Ei bine, regele a urcat-o frumușel pe domnișoara Zoe (nu avea probabil mai mult de 15-16 ani) în caleașca regală și a ordonat postilionilor s-o pornească pe drumul drept, „căci așteaptă Nicolae în curtea Reședinței și vreau să-l păcălesc”, i-a spus sobrul, solemnul, rigidul Rege Carol I duduiei Zoe. „Cu inima în călcâie și cu nasul în pământ m-am urcat în faimoasa trăsură”, notează ea. „Piața Ovidiu era un furnicar de oameni. Toată lumea întorcea capul. Unii salutau, alții păreau la început, profund mirați dar, din respect pentru trăsură ridicau pălăria. Ce trebuia să fac? Să răspund la saluturi, să trec mândră și oarbă prin mulțime? […] Rareori am trecut printr-o mai grea încercare. Și toate astea, ca să-i facă glume unchiul nepotului!” Cât despre unchiu, el a fumat fără grabă o țigară, s-a învârtit șugubăț și a luat automobilul, pe un drum ocolit, către palatul proaspăt construit pe strada Traian, să-i surprindă mutrița nepotului său.

[Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților”]

Discuții

Azi dimineaţă am scos din raft „Cântarea munților” de Magda Isanos
pe pagina de gardă chipul incredibil de frumos, sclipitor al autoarei
chip pe care-n adolescență îl asemuiam cu portretul poeziei înseși
mi-am luat cana de cafea aburindă
și m-am lungit pe șezlong sub părul înflorit. Trase
dintr-un caier de la miazănoapte de briza ușoară
fire albe treceau fără grabă peste fața soarelui
lumină – umbră – lumină – umbră și piele de găină
citeam „Mai erau atâtea grădini de cules…
aș fi ’mpodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund”
și pe hârtia îngălbenită a tipografiei Ministerului Artelor din 1945
a aterizat o albină,
lucrătoare în pauză de cules, avidă, ca și mine, de-o
plimbare pe aleile versurilor
am tras cartea mai aproape și-am privit insecta
tăvălită toată prin pulberea staminelor
purtându-și bulgării imenși de polen în corbicule
am tot așteptat-o să termine pagina
ca să pot trece la următoarea
dar aici, la 34, căuta ea ceva, un lucru anume (se mișca tot mai frenetic)
pe când așezam încetișor cartea deschisă în iarbă
jarul dorului cobora pe sfori piezișe, întinse între amintiri.

Tuns, frezat

Discuții

M-am luat cu alte treburi o vreme (câțiva ani, de fapt) și tisa noastră şi-a făcut de cap. A crescut mult și alandala, s-a înălţat şi s-a lățit diform, luând lumina și otrăvind aerul arbuștilor timizi din preajmă (toate părțile tisei – lemn, ace, semințe – sunt toxice). Primăvara asta am pus-o însă pe agendă. Hârşti, hârşti, am încercat foarfecile cele noi și robuste în pleata ei îmbâcsită: Îți arăt eu cine-i șeful aici, Verde-Căpcăun! Fiindcă site-urile de specialitate susțin că un grădinar răbdător și cu imaginație poate să dea arborelui de tisă aproape orice formă își dorește și fiindcă eu sunt un grădinar răbdător și cu imaginație, am decis să o aranjez ca pe-un balon cu aer cald, umflat și ținut la sol de funiile răsucite și solzoase ale tulpinii. Ca orice meșter adevărat, am avut și un ucenic, băiețelul simpatic și isteț al vecinilor dinspre nord. „Ai ratat o creangă mică în spate!! Mai ia de sus, te previn, nu e bine așa, vecinu’!”, m-a ghidat el de dincolo de gard, semn că i-am predat cum trebuie lecția. La sfârșit, obosit, prăfuit, cu câteva degete însângerate și cu obrazul înțepat, am ascultat verdictul învățăcelului meu: „E ca o chiflă mare, dar grozav ce ne-am distrat”.

Domnu Truică

Discuții

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.

Microcosmos

Discuții

Toporașii care primăvara trecută amenințau să ne umple grădina s-au retras acum, în mod neașteptat, în câteva locuri, și acelea relativ mici. S-au tupilat cuminți în jurul ciufului de floarea-miresei, a tufei de trandafir și a doi  brăduți foarte tineri, foști pomi de Crăciun. Au rezistat însă foarte bine variațiilor mari de temperatură, înghețului din unele nopți, chiciurei și zăpezii așezate în martie, rămânând înmiresmați și proaspeți. Mirosul lor fin ajunge în valuri la mine. Mă las în genunchi și îmi trec mâna peste firele covorului lor. Cu ochii la nivelul solului descopăr uzura blajinelor căpșoare, ciupite, cu margini decolorate sau cu pete foarte închise la culoare, ca și cum ar fi fost retușate cu cerneală violet, răsucite până la schimonosire, găurite, sfâșiate, știrbe.

O călărire în zori

Discuții

Peste zi l-am văzut pe Cristian Hrubaru, realizatorul radio, răzgâindu-și motocicleta, o Indian lungă și joasă, de culoarea colastrei fierte. Într-un filmuleț postat pe feisbuc, desigur. Cu o combinație de apăsări și învârtiri de butoane, rockerul a trezit-o din somnul lung, iar „Căprița”, așa o alinta el, a-nceput să bombăne imediat, vizibil nemulțumită.

Noaptea însă, spre dimineață mai exact, am privit-o de aproape și am mângâiat-o eu însumi, dar n-am pierdut vremea cu drăgăleli, am urmat algoritmul de pornire învățat de cu zi, am încălecat-o și duși am fost. Era impetuoasă, bucuroasă, strașnică. Cât ai bate din palme ne avântam pe drumuri străjuite de garduri vii, agreste, pline de corcoduşi înfloriţi. Soarele ne lumina de lângă orizont, ziua abia începuse, niciun vehicul și nicio denivelare pe șoseaua întinsă înainte ca un preș proaspăt spălat. Cănăfeii lungi, din piele moale de pe coarnele Căpriței îmi jucau pe antebrațe. „Get your motor runnin’/ Head out on the highway/ Looking for adventure/ In whatever comes our way…”, fredonam fericit, dându-i bătaie printre garduri joase de piatră (peisajul se schimbase). La un cot a apărut și domnul Hrubaru, alergând printr-un lan galben de rapiță, roșu la față, agitându-și brațele și picioarele, ca o sperietoare de ciori pleznită de rafale de vânt. L-am auzit zicând ceva de poliţie, „Pârâcios nesuferit!”, i-am strigat și era cât pe ce să mă opresc să-i trag niște pumni. „S-a dus pe sfârlă aventura mea”, mi-am zis în timp ce pedalam din greu, Indianul devenise un Pegas cu șaua lungă, iar în față se înălța o pantă abruptă.

Chitară, violoncel, mandolină, banjo

Discuții

Soția mea are o nouă feblețe muzicală: The Dead South. E-o trupă canadiană, așezată de specialiști în sertarul bluegrass, orice ar fi asta, ce aud eu e un soi de country cântat la instrumente acustice cu coarde: chitară, violoncel, mandolină, banjo. Și aud des, foarte des, cei patru muzicieni, sau cinci, în funcție de melodii, tineri și mai puțin tineri, oricum foc de simpatici, sunt, de câteva săptămâni, aproape ubicui în casa noastră. Soția a-nvățat cum să-i dibuiască pe youtube-ul de pe telefon și-mi împănează fiecare oră cu cantatele lor, îmi beau cafeaua în tărăboiul lor melodic, toc ceapa și păstârnacul în ritmul solourilor lor, mă bărbieresc, iar ei îmi freacă veseli timpanele. Mă trezesc cu ei și mă culc cu ei. Ba Miaunica, mâța noastră care-a primit ausvais să petreacă serile înăuntru, s-a obișnuit într-atât cu ei încât, dacă se opresc o clipă din cântat, își înalță capul dintre perne și exclamă uluită: Miau!! Am spus se opresc? Da, se întâmplă, atunci când bateria telefonului își dă, epuizată, duhul. Power play-ul este concertul susținut de Nate, Scott, Danny și Colton în vara lui 2019 la incredibilul amfiteatru Red Rocks din Colorado, Statele Unite.

Admit că-mi plac și mie, dar… „Nu-i cam mult?” îmi întreb nevasta. „Nu, nu, nuuu… We’re going faster and he’s saying slow down/ And I say no and he’s saying slow down”, adaptează ea binedispusă. Mica ironie e că eu însumi i-am făcut cunoștință cu trupa de „iarbă albastră”, nu mi-aș fi imaginat că va avea un așa succes monstruos.

Însă, acum două zile, când mă întorc de la serviciu, găsesc casa tristă și tăcută, ca o clasă de elevi în fața unei întrebări grele și cu miză. Sau ca lacul de la ieșirea dinspre sud a Central Park după ce-au plecat toate rațele cine știe unde. Fără vreo introducere, soția îmi zice că favoritul ei, Danny, violoncelul, a fost nevoit să părăsească The Dead South: câteva fete l-au acuzat că a dat cu copita în hârdău acum câțiva ani, în prima tinerețe. Jubilez nițel, disimulat desigur. Îi șterg lacrimile și-i spun că ăsta nu-i motiv să le evităm arta, „frumosul în mișcare”, dar că se cere o măsură, uite la ce duce pierderea controlului, uite la ce duce excesul! „Bun, zice ea, atunci Banjo Odyssey și după, concertul Red Rocks.”