Lăuta

Discuții

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

Discuții

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți Constantius și diferite împărătese Constantia”. Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.

Garoafe

Discuții

„Poftiți, poftiți!” îmi face loc să trec vânzătoarea. Micul spațiu al florăriei e ticsit de vaze și găleți cu flori de toate culorile, toate miresmele și chiar toate vârstele. Mă-nvârt ca un titirez șchiop de trei-patru ori. Pun ochii pe niște garoafe înfoiate și roșii.

„Foarte bună alegere”, mă laudă în timp ce bagă florile, una câte una, într-un smoc bogat de frunziș și le-nfășoară în celofan alb, cutat cam ca o rochie rockabilly. „Știți că fuseseră compromise de comuniști?” Nu, nu știu, mă gândesc, dar nu apuc să deschid gura, fiindcă a terminat de strâns fundița: „Au revenit la modă.”

Mărul

Discuții

Toți pomii fructiferi din vecini și-au scuturat florile. Pot să văd asta foarte bine, fiindcă mai toate grădinile noastre sunt împrejmuite cu garduri de plasă. Singurul înflorit e mărul meu. Nu-i prea înalt, un tinerel încă, dar foarte mândru în haina lui alb-frez-verzuie. E-atât de plin de albine că-l aud râzând pe înfundate de la câțiva metri, unde mi-am întins șezlongul. Îmi imaginez brigăzile de insecte culegând disciplinate, zeloase și binedispuse pulberea florilor. Management japonez. Când mă apropii constat că-i harababură totală, nici o albină nu stă mai multe de două-trei secunde pe-o floare, trage nițică spuză, apoi o ia decisă din loc, nemulțumită, către alta, pe care-o bănuiește mai bogată. Nu de puține ori apar ambuteiaje și tamponări pe corole, iar zumzăitul crește. Mai mult se zboară decât se muncește. Ce fermă japoneză?, un soi de CAP de-al nostru, din anii 1980!

Azi dimineață primele petale albe pe verdele lucitor al ierbii.

Pentru copiii din U-crai-na

Discuții

Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.

A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.

„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.

Palatul Poștei în pericol

Discuții

Fără vreun motiv aparent, într-o noapte a verii lui 1928, curtea din față a Palatului Poștei (Muzeul de Artă Populară de astăzi) s-a lăsat cu aproape jumătate de metru față de nivelul străzii. Și nu doar curtea, clădirea însăși se „scuturase” ca la un cutremur baban, ici și colo în interior apăruseră fisuri, treptele masive de la intrare se crăpaseră și se deplasaseră, coloanele ce susțineau terasa plesniseră, amenințând să se prăbușească. Nu fusese nici un seism în noaptea respectivă, iar imobilul era destul de departe de țărm, predispus, cum se cunoștea, la surpări. Ce să fie? s-au întrebat înfiorați locuitorii.

S-au temut de ceea ce era mai rău: adâncirea curții pavate cu bazalt artificial era un indiciu al alunecării maselor mari de roci din subsolul orașului, o prevestire a scufundării peninsulei Constanței în mare. „În două-trei zile suntem scafandrieri cu toții, domnule Mișule…”, va fi zis un fatalist. Arhitectul poștelor a sosit neîntârziat de la București ca să elucideze problema. După o anchetă scurtă, domnul Ionescu și-a dat seama că de vină nu erau forfecările straturilor de adâncime, ci… o conductă ce traversa subteranele zonei, cu o spărtură mare, din care apa se scurgea într-o veselie cine știe de cât timp.

Zambile

Discuții

Soția primește de 8 Martie trei zambile robuste și înflorite, fiecare cu bulbul înghesuit într-un mic ghiveci. Două sunt galben-pal, galbenul e culoarea ei favorită, a treia albastru de Corund. Îi înveselesc cabinetul, dar parfumul lor dulceag-tare îi provoacă dureri de cap. Le scoate afară și-n locul lor pune Morning Glory cu Exarhu. Nu la fel de vesel, dar orișicât. Pe seară, le sădesc în solul mocirlos (de la zăpada căzută deunăzi și topită) din fundul grădinii, lângă tufa de trandafiri. Constat că mireasma lor are aici un rival pe cinste: damful cazanului de țuică, în plină funcționare, al vecinului. Mă fac mic și lucrez în liniște, am mai băut din tăria lui lamentabilă.

Cărți în dar

Discuții

O colegă are frumoasa idee de a dărui cititorilor o parte din cărțile pe care unii concetățeni le donează bibliotecii noastre. Asta după ce le verifică, sortează, desprăfuiește. Sunt cărți de toate vârstele, cele mai multe trecute de prima tinerețe e-adevărat, dar nici elzevire, în bună stare fizică și foarte, foarte ispititoare din punctul de vedere al conținutului. Literatură, medicină, albume de artă, volumașe pentru copii, enciclopedii, de toate pentru toți, așezate la loc vizibil, pe polițele câtorva dulapuri scoase ad-hoc de la naftalina, și păianjenii, magaziei. Dacă ideea a prins? Și încă cum! Toți cei care intră-n bibliotecă iscodesc „anticariatul” Alinei, îngropându-și fața în șirurile de cărți ca-ntr-o tufă de liliac, și mulți bagă una-două-cinci la subsuoară. Ceva vechi pentru o bucurie proaspătă.

Brățara

Discuții

S-a așezat oftând pe scaunul pe care i l-am oferit. Era nu doar mâhnită, ci stoarsă și de ultima picătură de energie. Mi-a spus că și-a pierdut brățara, cel mai probabil în bibliotecă sau în preajma bibliotecii. Cu o zi înainte a venit să împrumute pentru copil „Băiatul de pe facebook”, iar la întoarcere a constatat lipsa. A scotocit casa, curtea, mașina, aleea. Nimic. Din nefericire, nu i-am fost de nici un ajutor, nu găsisem, nu auzisem. Mi-a lăsat numărul de telefon și i-am promis că-i dau un țâr dacă aflu ceva. Ah, e doar un obiect!, m-a rugat să n-o judec prea aspru, e porte-bonheur-ul ei, primit în adolescență de la una dintre bunici. Fără s-o întreb a scos telefonul și mi-a arătat mai multe fotografii cu bijuteria: o brățară ca o dantelă veche, galben-strălucitoare, cu un bob mare de peruzea la mijloc și altele mai mici, negre, înșiruite de-o parte și de alta. Nu, n-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos! A vrut să mă convingă că podoaba merită tevatura și mi-a arătat și-o altă, minunată, priveliște: scânteile i-au revenit în ochii albaștri.

Pescărușul mesager

Discuții

Pregătind o comunicare despre iarna grea de la cumpăna anilor 1928-1929, găsesc în ziarul local Dobrogea jună din acea vreme o neașteptată întâmplare cu iz de spionaj. În seara zilei de 4 februarie 1929, zice publicația, pe când se întorcea acasă pe un frig de crăpau pietrele, d-l Grigore Dobre a văzut pe strada Traian, dincolo de clădirile Școlii de Marină, Muzeul Marinei de azi, un pescăruș degerat, mai mult mort decât viu. Suflet milos, d-l Dobre l-a luat la subraț, cu gândul să-l ajute să se întremeze, după care să-l redea cerului.

În timp ce se încălzeau amândoi lângă teracotă, ofițerul nostru – d-l Dobre era ofițer de marină și comandant al remorcherului Julieta al Serviciului Porturilor Maritime – a observat un ineluș din metal pe unul dintre picioarele păsării, iar pe el, ce credeți?, o inscripție fină, o combinație complicată de cifre și litere, unele latine și altele chirilice. Hopa, ce-mi ești tu, păsăroiule!?, trebuie să-și fi spus comandantul. Când a citit cuvântul „Moskva” pe inel, o idee l-a pocnit ca un pumn la linguriță: pescărușul era un mesager pentru spionii sovietici din oraș. Trebuie spus că în anii 1920, poliția descoperise la Constanța mai multe celule care spionau în favoarea sovietelor, inclusiv una interesată expres de baza navală.

A doua zi, d-l Dobre a pus veriga pescărușului pe biroul căpitanului portului. Uimit de cele aflate, căpitanul l-a felicitat viu pe comandantul Julietei pentru perspicacitate și vigilență și a predat inelul, și cazul, unei echipe de anchetatori și specialiști în cifruri. (Pescărușul a rămas în custodia d-lui Dobre, legat de piciorul patului.) Vă puteți închipui cu câtă scrupulozitate am cercetat colecția Dobrogei june ’29 pentru a afla deznodământul investigației, zi după zi, săptămână după săptămână, până la sfârșitul primăverii, apoi până la sfârșitul verii. N-am mai găsit absolut nimic despre pescărușul mesager. Probabil puternica și secretoasa Siguranță a Statului condusă de Mihail Moruzov intrase pe fir și, grijulie, blocase accesul la informații.

Am revenit cam fără tragere de inimă la efectele gerurilor și vifornițelor cumplite de la începutul lui 1929: orașul izolat, oameni morți de frig, marea înghețată cât vedeai cu ochii, animale moarte pe capete în grajduri și pe câmp, vapoare strânse în menghina gheții, gata să pleznească precum tărtăcuțele strânse în pumn, bancuri întregi de pești congelate și aruncate pe țărm, imense cantități de mărfuri compromise în port, remorchere transformate în disperare de cauză în spărgătoare de gheață, inclusiv Julieta amicului nostru, luptând sisific să facă circulabil bazinul portului, foamete, șomaj, deznădejde. Lăsasem Dobrogea jună și trecusem la Dacia, alt ziar din epocă, iar iepurele a sărit când mă așteptam mai puțin. După o prea mică introducere, o știre din Dacia zilei de 6 februarie dădea soluția importantei, senzaționalei, tainicei afaceri: pasărea zburase de la grădina zoologică din Moscova. Ceea ce nu înseamnă că pescărușul nu era un mesager, doar că mesajul lui era libertatea.

Ger

Discuții

O frunză,
o frunză uscată ți s-a prins de fular
ți-am spus și
de ce nu m-ai fi crezut?
cât ți l-am tras ușurel
de pe față
(cum îl porți de-obicei iarna)
răsuflarea mea
ți-a aburit ochelarii
de-ajuns să te sărut pe furiș
Ahh, obrazul mă arde,
și nu doar de ascuțișul gerului

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

În jurul unui divorț

Discuții

O întâmplare din satul meu natal. Un moș și-o babă, frați, s-au întâlnit pe ulița Oltenilor, într-o dimineață uscată și rece de decembrie. S-au îmbrățișat și au plâns unul pe umărul celuilalt. Nu se văzuseră de multicel, din motive de betegii și pandemie. Au schimbat politețuri și vești. La un moment dat, el a întrebat-o de ce a divorțat fiica ei. Țățica s-a întunecat la față și nitam-nisam, i-a tras două palme ca acelea. Și peste ele, plici-pooc, încă două. „Da’ de unde știi tu c-a divorțat?” „Dân… sat”, s-a bâlbâit el uluit, pipăindu-și obrajii, bărbieriți de palmele bătrâne ca de-un brici știrb. „Atunci știi și de ce a divorțat, cornutule!”, l-a repezit ea. „Auzisem ceva și nu credeam, acum însă cred”, i-a trântit-o unchiu’ și s-a ferit amărât din calea ei.

Lulea și clătite

Discuții

— Vezi că s-a oprit de-un secol mașina, mi-a strigat soția din bucătărie. Scoate și tu rufele. Dacă vrei clătite…, a adăugat, dar nu era deloc nevoie, eu mai tot timpul o ascult.

Am luat ligheanul, am scos bulzul de haine din gura mașinii de spălat și-am ieșit în curte. Am șters bine sârma, du-te-vino, apoi am început să sortez și să agăț: ciorapi, tricouri, fuste, căciuli, „pantaloni funcționali” (am aflat de curând termenul ăsta, sinonim, la cererea persoanelor delicate, pentru teribilul „izmene”). Bulibașa de pe strada mea a trecut prin fața casei chiar când agățam chiloții. M-a privit și și-a coborât sprâncenele. Bulibașa are o mustață groasă pe oală și e un tip greu de mulțumit, mereu țipă la nevastă și copii. Când am terminat, am dat o tură prin bucătărie, clătitele formau deja un teanc năltuț și bine-mirositor.

— Valea! mi-a zis dolofănica mea drăguță cu ochi verzi. Te-am văzut râzând afară și mă bucur, am trecut îndeletnicirea asta în caietul tău de sarcini.

— Nu mă opun, dar să știi că am râs fiindcă mi-am amintit o poezie nostimă. Vrei s-o auzi? A dat din cap, dar nu m-am grăbit. I-am spus că o costă o clătită, „doar o clătită”. Și-a văzut de treabă.

— Poate după ce aud. Cum se cheamă?

— „Zi vântoasă”, ca ziua de azi. De Charles Simic, un american, parcă. Mi-am dres vocea:

„Două perechi de chiloți,
Una albă și cealaltă roz,
Flutură în sus și-n jos
Pe culmea rufelor,
Spunând întregii lumi
Că sunt îndrăgostite lulea.”

— Îndrăgostite lulea, zici? A luat un rotocol auriu și l-a uns cu gem de caise. L-a rulat și mi l-a oferit.

Ronț

Discuții

Una după alta pisicile noastre și-au pierdut pofta de mâncare și, mult mai grav, pofta de viață. Stăteau una-ntr-alta în poziția cozonacului, cu nasurile uscate și ochii urduroși, torcând încontinuu, răspunzând vag chemărilor și dezmierdărilor. Medicul veterinar a recunoscut răceala și le-a prescris perfuzii, antivirale și antiinflamatoare. Încet-încet și-au revenit, cu excepția Miaunicăi. Singurele momente ce aminteau de hiperactivitatea și limbuția ei ascuțită de odinioară erau cele în care încercam s-o facem să înghită pastilele. Atunci ne făcea atenți că încă are dinți și gheare și că-n a ei lăbuțe mai curge un sânge de pisic. Acum două nopți, m-a trezit un zgrepțărit ușor la ușa dintre dormitor și camera ad-hoc a mâțelor. Era Miaunica. Am vrut s-o prind, dar s-a ferit și a luat-o încetișor înapoi. S-a oprit lângă farfuria cu turtițele ei preferate, câteva zile bune nici măcar mirosite. Și-a băgat botul și a ronțăit nițeluș. S-a uitat spre mine de parcă voia să-mi spună „Vezi, acuș pot!”, apoi a luat calea culcușului.

La băi

Discuții

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

Unduire

Discuții

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Nănașul

Discuții

Un păianjen și-a întins firul de mătase pe-o distanță de mai bine cinci metri în grădina noastră, între streașina căsuței de lemn și o ramură a bradului alb. Cum? El știe, nu m-aș mira să fi-ncălecat temerar o pală de vânt, una dintre cele care ne-au zburat pălăriile la începutul lunii. La capătul dinspre copac și-a țesut o pânză mare, deasă, robustă. Nu m-am supărat deloc și-am ținut departe de el soția-mi suferindă de arahnofobie și degrabă vărsătoare de zeamă de Killtox pe orice păianjen prins pe radar. Câteva zile am trecut cu băgare de seamă pe sub capcana lui lipicioasă și i-am înregistrat prăzile: muște de mai multe culori și mărimi, inclusiv muște-macara cu picioarele lor lungi, o libelulă cu corpul pal-gălbui, o lăcustă, albine (vai!), niște gândaci lucioși, câteva ploșnițe verzi (bravo, arahnidă!!), gândaci soldați, fluturi, chiar un tăune mic. Unii ghinioniști erau boțiți și înfofoliți, „încuiați ca-ntr-un coșciug”, alții… Dar să lăsăm asta. O dată l-am zărit și pe el, stăpânul atmosferei dintre coroanele copacilor, ascuns într-un smoc des de ace tari, atent la vibrațiile gutelor sale fine. Azi după-amiază însă, când a ieșit soarele, l-a lovit nenorocirea. O pasăre mică, dar foarte isteață, cu spatele gri și gușa portocalie, un măcăleandru probabil, a sesizat ocazia. Din câteva zboruri i-a furat prăzile cele mai mari și i-a zdrențuit prețioasa țesătură. Nașul și-a găsit nănașul.

Un om necăjit

Discuții

Doi soți și-au încadrat copilul pe una dintre aleile parcului „Mircea” și merg în ritmul lui melcuit, de elev care doar ce-a încheiat o zi ingrată de școală.

Copilul (necăjit): Eu nu pot să învăț tabla înmulțirii. (categoric) Nu poot, să vă intre în cap. Și mâine să-i spuneți și lu’ doamna.

Mama (oftând): O înveți tu, micule, o iei încet și-o să te trezești c-ai învățat-o. E grea, nici noi n-o știm, dar…

Tatăl (furând vorba, cu siguranță): Eu o știu!

Mama (zeflemitoare): O știi pă dracu, las-o jos că măcăne. (aruncă o privire scurtă către bărbat) Zi no-ori nouă!! (după o pauză) Șapt-ori trei? (după o altă pauză, mai lungă) Mda, și p-asta o știi în felul tău.