Iepurica

Discuții

Din nou la umbra pipită a mestecenilor, tolănit în hamac. Citesc „Jurnalele de călătorie” ale lui Flaubert și, ca de obicei, am companie, o mâță cu care ne-am împrietenit de curând, frumușică și îndrăzneață, cu blana înspicată și moale ca a unui iepure de câmp (de-aici i-a venit și numele). Doar ce-a fătat, undeva prin vecini, așa că avem grijă de ea cum se cuvine. O vreme stă cuminte, încolăcită la picioarele mele, apoi începe să se frece și să se miște lent, ca atrasă (sau împinsă) de un magnet. După câteva minute colacul îmblănit îmi ajunge pe piept, apăsându-mi cartea de față. Bag palmele sub el și-l depun la picioare c-o mustrare blândă. Destul de repede reia însă alunecarea.

Mă regalez cu notițele unui Flaubert luat prin surprindere de Egipt, notițe austere, dezordonate și scurte, aproape telegrafice, dar spontane și pline de viață, când descopăr o neașteptată legătură între o zgaibă din „Jurnale” și ce mi se-ntâmplă, între atunci-acolo și acum-aici. E o seară caldă a lunii decembrie 1850 în Memphis, la marginea deltei Nilului, iar Gustave citește tovarășilor lui de călătorie însemnările de peste zi, stând întins pe covor. „Puricii sar pe hârtie”, menționează el în trecere și hait! asta e ceea ce văd și eu pe paginile cărții pe care-o țin în mâini. Scap volumul și rămân față în față cu pisica. Jos și la baie, de-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, puricoaso!

Reclame

Grabă

Discuții

Fiindcă meteorologii anunțau ploi prelungite, am tuns iarba grădinii scurt, mai scurt decât de obicei. „E chilug”, a bombănit soția, întristată de dispariția celor câteva smocuri de ciuboțica-cucului, din care voia (vai!, aflu abia acum) să facă sirop medicinal. În dimineața următoare, pe-o latură însorită a pajiștii am descoperit însă o floare, scăpată de cuțitul mașinii, ori mai degrabă grăbită, o păpădie, aprinsă ca o scânteie – mic semn al Vestei – în jurul căreia ne-am așezat șezlongurile și-am ascultat guguștiucii.

[Căci am această manie] – Gustave Flaubert

Discuții

Căci am această manie de a construi pe dată cărți, pornind de la chipurile pe care le întâlnesc. O invincibilă curiozitate mă face să mă întreb, fără voia mea, ce viață duce trecătorul pe care-l întâlnesc în drumul meu. Aș vrea să-i știu meseria, țara, numele, ce îl preocupă în acel moment, ce regretă, ce nădăjduiește, iubirile-i uitate, visurile de-acum, totul, până și tivul jiletcilor de flanelă pe care le poartă sau expresia pe care o are după ce ia un purgativ. Iar dacă e vorba de o femeie (de vârstă mijlocie, mai ales), atunci această curiozitate devine arzătoare. Cât am vrea s-o vedem pe dată goală, recunoașteți și dumneavoastră, dar goală până la a-i vedea și inima! Cauți să știi de unde vine, unde se duce, de ce se află aici și nu în altă parte! Plimbându-ți privirea pe trupul ei, îți închipui că are tot felul de aventuri. Presupui că iubește. Te gândești la camera ei, la nenumărate lucruri încă, și poate și la papucii cu care se încalță când coboară din pat.

(Din volumul „Jurnale de călătorie”, traducere de Mioara și Pan Izverna)

Senin

Discuții

Un prieten mă invită în șantierul naval la botezul unui vapor. E un petrolier, gigantic desigur, deși doar pe sfertul celebrelor Unirea, Biruința ori Independența construite tot la Constanța, în anii 1970-1980.

Lângă mine, pe dana unde are loc ceremonia, un tânăr cu trăsături orientale, îmbrăcat în salopeta șantierului și-a înălțat telefonul c-o vergea telescopică deasupra capetelor noastre și filmează. E mărunțel, dar vânjos. Îmi spune, legând binișor cuvintele românești, că e din Vietnam și că a sudat nava. Zâmbește: „Nu chiar toată”. Își strânge undița, oprește înregistrarea și-mi întinde o mână muncită: Thain (cel puțin așa aud eu), ceea ce s-ar traduce, arată în sus, prin Albastru ca cerul.

Soția unuia dintre ștabii implicați în construcția vasului citește, în italiană și cu voce vibrantă de emoție, actul de botez, numindu-l Histria Atlas, apoi proiectează tradiționala sticlă cu șampanie de tribord. Se face țăndări și lumea aplaudă. „Okay” răsuflă ușurat Senin.

Buburuză

Discuții

O fetiță stă pe vine în fața unuia dintre ghivecele din fața bibliotecii. E-un soi de oală cu trei picioare, mare și grea, din ciment, care-a găzduit cândva garofițe de grădină. Parfumatele roz au pierit însă, iar în locul lor au crescut păpădii și iarba vântului. Piaptănă firele lungi cu grebluța degetelor și le curăță de intruși – un fulg, o rezervă de stilou, mucuri de țigări, bețișoare de cafea. Apasă arătătorul și scobește solul umed. Trece buburuza cu elitrele încă purpurii din căușul palmei în căușul pământului și acoperă cu grijă micul mormânt. Nu simțise nici durere, nici bucurie zicea Emil Gârleanu despre gândăcelul lui, dar nu l-am crezut niciodată. Fetița îmbrăcată c-o rochie ușoară continuă să mângâie ciuful verde-crud al ghiveciului.

Rolls-Royce

Discuții

Câțiva puștani și-au făcut cerc de glumițe și tachinării vizavi de casa mea. Se freacă de zidul vecinului și-și trec unul altuia o sticlă mare de coca-cola. Nu-s așa de gălăgioși ca-n alte dăți, probabil nu-i nicio fată drăguță printre ei.

„Vine Rolls-ul!” exclamă la un moment dat unul și sporovăiala se curmă brusc. Mă fixez în coada măturoiului, curios să văd minunea englezească. În loc de patru roți și huiet de motor, două picioare lungi îmbrăcate în pantaloni bleumarin și tocăitul egal al unor pantofi, un pardesiu roz, o eșarfă colorată ce ține ca o bentiță părul blond și șerpuiește apoi cumva prin coada lungă, un profil surâzător-îmbujorat și răspunsul tremurat la unu, doi… cinci „săru’mâna” foarte serioase ale adolescenților.