Mângâiere

Discuții

Sfârșit de mai. Calendaristic, aproape vară, dar zilele, deși însorite, sunt – hélas! –  reci. Iar înăuntru e chiar mai frig decât afară. Nu face excepție nici clădirea cu ziduri groase și încăperi înalte a bibliotecii. Birourile de pe latura ei de sud-est au parte de ceva consolare solară. Nu și al meu, situat hăt, în colțul vestic. Razele soarelui ajung la ferestrele mele abia după trei și jumătate, nițel înainte de sfârșitul programului de lucru. Ca o iubire îndelung așteptată, tardivă. Mângâierea lui mă bucură încă și atunci: îmi trag scaunul lângă fereastră și stau minute în șir cu ochii închiși către astru. Mă încălzește și parcă-mi spune am și eu un locșor în lumea asta.

Interjecții

Discuții

De când a venit primăvara, duminică de duminică, un vecin (pocăit) robotește zgomotos în ograda lui, ascunsă privirilor de-un gard înalt de cel puțin doi metri, construit din scânduri lipite una de alta. Curiozitatea crește stăruitor în mine, până-ntr-o seară când mă dă gata. Folosesc pretextul tăierii unei ramuri uscate ca să mă sui într-un mesteacăn și să mă uit peste gard. În mijlocul bătăturii zace o mașină de pe timpuri (anii ’60, poate chiar ’50), o Škoda, după cum pot citi pe capota motorului, în două culori, alb și verde-smarald, cu rotunjimi voluptoase, dar cu găvanele farurilor goale și atacată zdravăn de rugină. Uriașă, splendidă, suferindă. În jurul ei: aparate, piese, scule, fire, pete de ulei.

Deși bocănelile schilodesc atmosfera duminicală, consimț la bătaia de cap a vecinului. Desigur, fiindcă îmi place mașina pe care insistă s-o resusciteze. Dar, înainte de asta, fiindcă își însoțește efortul cu multe și variate interjecții: au!, uff!, aiii!, off!, aoleu!, eee! (cele mai folosite), îu!, iuhh! pfff, vai-vai-vai! Câteva lanseuri sună atât de bine în gura lui încât, așezat în hamacul întins în colțul unde se ating curțile noastre, le primesc cu deosebită încântare: hait!, ptiuu!, hopaaa!, haida-de!

Două pâini

Discuții

Visez că sunt la bunicii din partea mamei. Toată lumea, multă și veselă, e în grădină, eu sunt însă în casă, cineva m-a trimis să aduc ceva. Deși nu mi-e clar ce anume, nu sunt tulburat, am sentimentul că voi ști când îl voi afla, trebuie doar să mă uit oleacă în jur. Văd patul acoperit cu un macat aspru, deasupra păretarul înflorat, măsuța rotundă, cu trei picioare, ridicată lângă peretele opus, fereastra în două canate, care dă în spatele casei, soba de teracotă. Pe plită e o bucată mare de marmeladă, iar după ușă o furcă de tors ori o jucărie, o căruță miniaturală cu tot cu oiște, din lemn colorat. Ticăiturile ceasului de masă, pe care îl descopăr pe-o poliță aproape de tavan, sunt mici ofuri vizibile, care zboară ca funigeii prin cameră. Caut, dar fără succes. Ața de tăiat mămăliga e prinsă de-un cui, sub periera doldora de papiote și alte nimicuri. Între pernele mari de la căpătâiul patului găsesc o biblie veche, „biblia adventiștilor”, îmi spun. La fereastră sunt agățate câteva mănunchiuri de plante. Dau la o parte perdeluța și stârnesc miresmele florilor uscate. Pe când inhalez captivat parfum de mâna-Maicii-Domnului visul se sfârșește. Imediat după trezire mi-l aduc aminte. Întreg-întreguț. Și cred că știu care-i e inspirațiunea.

Matinală și grijulie, soția se trezise tiptil și trăsese o fugă la prăvălie, de unde cumpărase două franzele. Le scosese din pungi (insistă să păstrăm pâinea învelită în ștergare de cârpă, și nu în pungi de plastic), dar, din cine știe ce motiv, le așezase (și le uitase) în camera noastră, pe comodă, la un pas de nasul meu adormit. Două pâini albe, calde, binemirositoare.

Din joacă

Discuții

Doi motani tineri se zbenguie la picioarele noastre. La un moment dat, unul dintre ei o zbughește pe sub gard, în grădina de alături. Se oprește brusc, la doar un pas de câinele vecinului, care probabil privea și el hârjoana printre uluci. Nu-i un câine foarte rău, ne înțelegem binișor, îi vorbim și îl hrănim din când în când, iar el nu se dă la noi. Dar e un câine, un ciobănesc german adult, bine făcut, cu instincte, gheare și colți. Înghețăm cu cănile de cafea fierbinte între palme. Câteva fracțiuni de secundă, cele două vietăți se cântăresc reciproc, aproape bot în bot, fără să se miște. Câinele șarjează, cotoșmanul saltă ca pe arcuri, perfect vertical, cam cât un stat de om, aterizează pe crupa lupului, se împinge în ea, prinde gardul, sare dincoace și dispare sub căbănuța noastră. Niciun mieunat, niciun hămăit, nicio mârâitură, doar un zvon ca o vâlvătaie. Răsuflăm ușurați.

Nici atunci și nici seara nu vine la chemările noastre. Tocmai el, răzgâiatul și mâncăul! A doua zi dimineață îl descoperim pe pervazul ferestrei camerei mele, unul dintre locurile lui favorite de relaș. Deschid fereastra și îl mângâi. Se ferește nițel și scâncește. Îl examinăm cu grijă de la urechi până la vârful cozii. Spre vârful cozii e și rana, o zgârietură abia vizibilă, care îi provoacă însă dureri destul de mari. Să fie o luxație, ori o fractură? Cu chiu cu vai îi tundem jumătate de coadă, apoi betadine, atele din crenguțe de mesteacăn, tifon legat strâns. Și răsfăț, încă și mai mult răsfăț.

Travesti

Discuții

Labele picioarelor strivite într-o pereche de pantofi cu toc, cu două numere mai mici. Pieptul străpuns de balenele unui sutien super push-up. Respirația superficială şi accelerată de teama sfâșierii corsajului din dantelă al rochiei împrumutate, pe semnătură, din garderoba  Operei constănțene. Furnicături neostoite pe pielea capului de la o perucă blondă, stil bob. Ochii lăcrămoși din cauza machiajului și rimelului abundente. Lobii urechilor canoniţi de clipsuri cu fălcuțe puternice. Supliciile minunate ale travestiului din adaptarea piesei „Scafandrierii” de Tudor Muşatescu, jucată cu ardoare, împreună cu patru colege, de Ziua Națională a Bibliotecarului.

Şi un frumos compliment din partea unei alte colege, veche cunoștință, aflată în publicul din aula bibliotecii: „Nu te-am recunoscut câtuși de puțin. Nici măcar după ce ai început să vorbeşti.”

Acuarelă

Discuții

În drum spre băcănia lui Canea, am trecut prin fața unei ferestre deschise. Pe pervaz, un bloc de desen încăleca un ghiveci, foaia dinspre stradă era o acuarelă proaspătă, schițată cu gust: o floare-de-colț, așezată pe coperta pal-albăstruie a unei cărți. Mi-am sprijinit fruntea de gratiile ferestrei și am iscodit pictura. Corola albă lăsa să se vadă o bucată din titlu: O iub… „O iubeam!!” am exclamat entuziasmat, gândindu-mă la cărticica minunată a Annei Gavalda.

La-ntoarcere fereastra era tot deschisă, ghiveciul în același loc (în el era plantat un cactus rotunjor, cu țepi lungi și încovoiați), dar pictura dispăruse în tainicul de după perdea. Ceva mai sus de nasul meu, un păianjen mic aștepta prada. Își întinsese pânza între două dintre zăbrele. Zăbrele groase, negre, lucioase și reci. Am suflat încet spre el: o iubeeeam. Și-a strâns picioarele în semn de înțelegere.