Pisoi singuri

Excursie la Balcic. Ne trezim cu noaptea în cap, pregătim sandvişuri, sorbim în fugă cafeaua, încărcăm bagajele în maşină. Cei doi pisoi sar pe pervazul ferestrei de la bucătărie, aşteptând micul-dejun. Ce vor face singuri? Vor ieşi pe stradă? Nevoia-i va împinge să prindă vreun şobolănel dintre cei mulţi care mişună pe la coteţele de porci ale vecinilor?

Îi smotocesc niţel, apoi îi anunţ c-o să lipsim toată ziua de-acasă şi le dau câteva sfaturi. Mă privesc înţelegători, dar cu-un licăr de nerăbdare. Le umplu un castron cu lapte, altul cu turtiţe apetisante Whiskas şi mai fac nişte grămăjoare lângă tulpinile câtorva copaci. Se vor înfrupta din ele furnicile şi coţofenele certăreţe, dar va rămâne ceva şi pentru mâţe. Îmi aduc aminte Pisicile lui Weldon Kees:

„Ce fac pisicile
Ca să se amuze
Când suntem cu toţii plecaţi
Eu nu ştiu.
Au la dispoziţie curtea
Şi gardurile
Vecinilor,
Şi, uneori,
S-ar putea s-ajungă la uşă, mieunând,
Cu picături de lapte
Pe bărbiţă,
Tremurându-şi cozile lucioase,
Şi dând semne de nelinişte
Când lumina în frigider
Se aprinde. Dar ce
Fac ele toată ziua
Rămâne o taină.”

Nici acum nu ştim mai multe despre pisicile singure, d-le Kees!

La întoarcere, pe-ntunericul orei unsprezece, pisoii ne întâmpină cu miorlăituri exasperate. În dimineaţa următoare, taina petrecerii timpului în absenţa noastră se ciobeşte: descoperim că au rupt toţi ardeii iuţi roşii din mica noastră grădină de legume. Nimic altceva decât ardeii roşii (deloc puţini: şapte pipăruşti frumoase, numai bune de pus la borcan) şi au făcut-o cu oarece grijă, dovadă că plantele n-au avut de suferit. Nu i-au mâncat, dar i-au morfolit cu frenezie.

Iuţeală

La insistenţele băiatului meu, amenajez, pe-o latură a livezii, o mică grădină de legume. Scot uneltele muncite la greu de socră-miu şi le pun la umflat în apă, sap, greblez, bătucesc potecuţe, fac şănţuleţe, plantez. Roşii, ardei graşi, gulii, ciuşcă, vinete, castraveţi, dar şi pătrunjel, leuştean, mărar, cimbru, busuioc. Cele mai multe răsaduri şi seminţe le primesc, împreună cu binevenite sfaturi, de la doi prieteni, profesionişti în ale răzoarelor: colega Lucica şi unchiu’ Mircea.

Pentru câteva merg însă în Piaţa Griviţei. Mă atrag firele robuste, cu rădăcinile în păhărele de plastic, ale unui moşneguţ, pe care-l întreb băţos (hotărât să nu mă las păcălit) dacă pipăruşca lui e iute. Fără să scoată un cuvânt, omul rupe de pe-o plantă un ardeiaş cât un vârf de ţipirig şi-mi întinde jumătate. Jumătatea cealaltă o ronţăie senin, mi se pare cu tot cu codiţă. Fac la fel. Gura mi se încinge ca un cuptor, şuvoaie de foc îmi ard esofagul, ochii se umplu de lacrimi. Când limba mi se dezumflă cât să pot articula câteva vorbe, oarecum inteligibile, îi spun că mi-a făcut-o precum Moromete lui fecioră-su, cu tigaia de iahnie fierbinte. Surâde enigmatic şi-mi oferă o reducere frumuşică.

Ciuşcă

O imagine de după căderea zăpezii: un vecin îşi trage nepotul cu sania pe strada albită. Copilul (de vreo 3 ani) chiuie cuprins de entuziasm. Năduşit, bătrânul se opreşte des. Când staţionează, copilul se aruncă asupra lui şi îl împinge cu pumnişorii înmănuşaţi pentru a-l determina să pornească. „E o ciuşcă de băiat”, mi-l caracterizează bunicul.