Arhivele lunare: martie 2018

Teatru școlar

Discuții

Trupa de teatru a Școlii Generale „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Constanța vine la biblioteca județeană. O duzină de elevi frumoși, dezinvolți, probabil actori talentați, dar care nu pot „să ne trăiască”, fiindcă piesa pe care o joacă e o însăilare stridentă de proverbe și zicători neaoșe, asezonate cu câteva înjurături grase, tot de pe la noi, așezate pe-un pat de bușituri din picioare și melodii ale formației Phoenix. Se numește „Vorba românului”, iar autorul ei este și cel care a pus-o în scenă, dl Valentin Sgarcea, profesor de limba și literatura română, dramaturg, regizor, critic de teatru. Înainte de gong, domnia sa ne oferă, gentil, cheia spectacolului: piesa e un manifest dur pentru frumusețea toridă a limbii române. Că e dur mă conving chiar de la prima replică: „Te dracu!!” (sic!). Rostită de un copil de clasa a VII-a, replica e stupefiantă și îngrozitoare.

Reprezentația „Vorbei” mi-a adus aminte o întâmplare povestită de Moromete în Marele singuratic. Urmau alegerile pentru Camera regatului și trei deputați poposesc în satul colbuit, de câmpie. Se adresează țăranilor cum cred de cuviință, unul vorbește graseiat, ca la Paris, altul ca un om de afaceri ce era, iar ultimul, spune Ilie, care se afla în auditoriu, „iese în față și ne zice: Bă! Trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor… Și cine se scoală de dimineață departe ajunge… Chestii de-astea… Hm! La sfârșit, după ce a terminat, îl auz pe Cocoșilă că-mi spune tare: Moromete, asculți, din toți care vorbiră, să știi că ăsta din urmă e ăl mai prost... Și așa și erea!”

Zori de gheață

Discuții

 

 

 

 

 

 

Peste noapte a plouat înghețat,
Iar dimineață totul era lustruit
Și-mpachetat cu grijă în foi de țiplă
Totul în afară de pisoi
Care s-au bulucit la ușă
Miorlăind și gheruindu-mă fără milă
Ca să nu uit prea curând că au flămânzit opt ore lungi
Am făcut câțiva pași în grădină, atent la ofurile ei
Foioasele mici au suspinat rușinate – despletite și ude, lăiatele! –
Brăduții mi-au zâmbit și m-au invitat să le admir crinolinele
Dar mestecenii înalți
Care atrăseseră cândva praful șlefuitorilor de pietre prețioase
Nu s-au sinchisit de mine
Până nu i-am lăudat cum scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri
Atunci au măturat cu vârfurile nisipul cerului
Și m-au lăsat să privesc albastrul

Iaca poznă!

Discuții

Un el și o ea, adolescenți târzii, joacă șah pe-o bancă, în parcul liceului Mircea. Privirile celor doi converg în poala fetei, unde e așezată tabla pepită, de dimensiunea unui vocabular. Ea și-a întins picioarele lungi pe bancă și le-a sprijinit de coapsele adversarului, iar el, aplecat mult înainte, îi înfășoară cu palmele genunchii dezgoliți, într-o postură de cățel cu botul pe labe. Sunt foarte concentrați, nicio privire în jur, nicio vorbă, nicio oftătură, cu totul rupți de zarva duminicii însorite, el mută, ea mută, cal, nebun, pion, tânărul vizibil mai rapid.

Un prichindel fonfăit, care trasează onduleuri pentru o pistă de biciclete cu cretă albă, mă roagă să-mi trag picioarele, așa că o vreme scap din vedere perechea șahistă. Căzătura junelui mă ia prin surprindere. Îl văd dintr-o dată pe jos, răsturnat într-o rână, în sunetul cristalin al pieselor liliputane din sticlă. Fata nu pierde timpul, se apleacă și îl îmbrățișează. „Cred că am câștigat!” spune și, privind mutra lui perplexă, izbucnește în râs. Aș paria că fetișcana i-a făcut o șotie, probabil i-a dat un mic brânci, fericirea te face poznaș.

Plimbare

Discuții

În după-amiezile frumoase ori măcar calme, o doamnă își scoate câinele la plimbare în parcul din fața bibliotecii. E un ciobănesc german care moșmondește printre plute și stejari, trăgându-și una dintre labele din spate. Sunt foarte mirat să văd că are, de fiecare dată, un voios alai pisicesc: cinci-șase mâțe de mărimi și culori variate îl însoțesc de la oarece distanță și se hârjonesc între ele, aparent fără a-l băga în seamă. Când el se îndepărtează însă, o iau și ele din loc pe urmele lui, neîntrerupând harța de rigoare.

Stăpâna îmi spune că lupul ei nu a fost niciodată apropiat de pisici, nu s-a jucat niciodată cu ele (de altminteri îl are de nici doi ani, de când a fost pensionat din forțele locale de poliție), cu toate astea pisicile îl plac și sar ca la chemare peste gardurile în spatele cărora își duc veacul, când dulăul trece prin apropiere. Mă adulmecă cu ochi urduroși, atinși de trahomă, șchiop și aproape surd. Mă lasă să-l mângâi pe greabăn și mă gândesc că pisicile îl întovărășesc tocmai fiindcă vor să-i aline suferința, fiindcă simt, compătimitor, că e bătrân și bolnav.