Vitrine cu fotografii

Fotografii profesionişti şi-au retras de ani buni atelierele din spaţiile cu vedere din centrul vechi al Constanţei. Nu-i vorbă, nu prea mai avem nevoie de ei. Avem toţi super-telefoane cu super-camere, facem şi ne facem poze la greu, le păstrăm pe hard-disk-uri sau stick-uri şi, la o adică, le scoatem în format mare la imprimanta de acasă.

Nu-mi lipsesc studiourile în sine, intram rar în penumbra lor, duc însă dorul vitrinelor cu fotografii de pe Ştefan cel Mare şi bulevardul Tomis. Figuri visătoare sau solemne, prieteni ţinându-se de umeri, zâmbete poznaşe, ascunse pe jumătate de evantaie, malacofuri, mănuşi croşetate, fuste plisate, flăcăi, mâini încrucişate în poală, flanele largi, pantaloni charlie sau bufanţi, decolteuri, permanente, sprâncene şi nasuri retuşate, mămuţe cu copii îmbufnaţi, miri şi mirese, marinari în ţinute de vară, căpitani de cursă lungă, elevi la absolvirea liceului. Efemeride fermecătoare: după câteva luni alte poze le luau locul. Erau însă şi excepţii, chipuri care rezistau mult timp în ferestre. Şi rezistau în fotografii care nu apucau să se decoloreze, semn că erau împrospătate des. Memoria mea le-a pierdut contururile, dar ştiu că printre ele era o tânără roşcată, delicată şi incredibil de frumoasă, într-o minijupă galbenă, aşezată pe-un taburet îmbrăcat în catifea.

Acum câteva zile, doamna M., o prietenă a soţiei, ne-a dat să răsfoim un album gros cu poze din copilăria şi juneţea dumneaei, când şi când oferindu-ne şi câteva explicaţii despre loc, ocazie, vârstă, companioni. Cu degetul mare a mângâiat luciul uneia dintre ele, ca şi cum i-ar destrăma uitarea: „Fotografia asta a stat şaptesprezece ani în vitrină la fotograful de la Casa Modei.”

Buchet de primăvară

Nu luam nimic cu noi, bricege, sandvişuri ori sticle cu apă
când ni se făcea foame adunam măceşe şi le sugeam pulpa rubinie, acrişoară
dând la o parte seminţele cu perişori despre care auzisem că dau mâncărimi la şezut
dacă ne era sete mestecam ca pe dropsuri bulgări mici de zăpadă
scoşi din inima curată a troienelor micşorate.
Pădurea tremura de spasmele vântului
epidermele de frunze mucegăite se rupeau sub picioarele noastre.
Culegeam cocărăi, viorele şi toporaşi
dar ce ne doream cu ardoare – podoabe alese – erau ghioceii
un buchet de flori de primăvară, oricât de mare, n-are farmec fără ghiocei
în pădurea noastră erau puţini şi greu de găsit
odată am făcut o hartă cu locurile unde i-am dibuit
nu mai ştiu cu ce succes în anii următori. Mergeam la întâmplare,
depărtându-ne sau apropiindu-ne de lizieră
uneori simţeam că ne-am rătăcit, niciodată nu spuneam asta cu voce tare
batalul cu margini înălţate al unei vechi sonde de ţiţei ne era punct de orientare
„Hei, covorul ăsta de ghiocei e-al meu!”, striga hâtru Nicu din spatele unui tufan căzut.
Erau preţioase buchetele astea pe care le ofeream în fiecare martie
convinşi că nu poate fi bucurie mai mare pentru mamele noastre.
După o vreme camarazii n-au mai vrut să meargă
nu toţi deodată, mai întâi unuia i-a murit mama
culegea şi aşeza buchetul pe mormântul ei, dar era sfâşiat
şi era altceva
apoi altul ne-a şocat cu întrebarea „La ce bun?”
„Cum? Căutarea… Şi mamele noastre. Lor le plac.”
„Nţţţ. Mamei mele nu-i place. Ştii, e doar o mână de ierburi ofilite.”
Încă mulţi ani am colindat vâlcelele înmiresmate, tot fără mâncare şi apă
mănunchiul creştea (doi, trei ghiocei în mijloc)
frumos destin să fie primit de mama, îmi ziceam
seara florile se înzdrăveneau una după alta în acelaşi pahar pântecos cu picior scurt.