Pagini și coperți

Vorbesc unui grup de elevi de la Colegiul „Mircea”, despre cea mai valoroasă carte din biblioteca noastră, Liber Chronicarum, publicată în Germania, la Nürnberg, în 1493. Fiindcă scoaterea incunabulului din „bârlogul” lui, cu mediu binevoitor și controlat, e interzisă, îl descriu pe nevăzute, le arăt însă pagini din exemplare similare, găsite pe internet și imprimate, în special file cu splendidele gravuri realizate în atelierul Wolgemut & Pleydenwurff.

— Paginile astea par a fi foarte valoroase? zice unul dintre elevi. Confirm și le spun că de altfel file disparate, rupte din alte Liber Chronicarum, se și vând pe piața on-line, cu prețuri de sute ori chiar mii de euro. Mă prind în jocul lor:

— Dar știți ce altă parte a acestei cărți e mai valoroasă decât paginile? Coperțile. Fiindcă pe atunci, pentru a fi întărite, coperțile erau căptușite cu hârtii. Iar hârtiile ce se învârfuiau și se îngălbeneau pe mesele legătorilor erau manuscrisele. Cine știe ce foi incredibile am găsi, dacă am desface cu grijă coperțile îmbrăcate în piele de vițel ale Cronicii de la Nürnberg! Dialogurile lui Platon, copiate în scriptoriul slab luminat al vreunei mănăstiri, ori și mai și, manuscrise considerate pierdute pentru totdeauna: Dacica, lucrarea împăratului Traian despre cucerirea Daciei, interzisa carte a râsului din Poetica lui Aristotel, tragedia ovidiană Medeea. Câteva clipe, pânze mici, colorate au zburat în jurul nostru, suflate de vântul slab al cuvintelor. Știu, am exagerat nițel, dar au mai avut loc astfel de descoperiri.

Balaurul

Nu era mai lung decât o curea de ceas de damă și la fel de subțire. Cafeniu cu pete rozalii. Primele l-au descoperit, în iarbă, mâțele, iar încremenirea lor m-a făcut curios. Se-ncolăcise și brava colții inamicilor blănoși, cu gâtul întors ca un cârlig. Cel mai probabil fusese scăpat din gheare de cioara ce privea bosumflată scena, de la înălțimea unei ramuri de mesteacăn. I-am vorbit de el soției, ținându-l precaut la spate. Un șerpișor frumos, complet neveninos, speriat și rănit. După desenul pielii, poate chiar un pui de balaur dobrogean, protejat de lege, un mare noroc să-l vedem și să ne-mprietenim cu el. Am tras rapid și concluzia: avem datoria să-l adăpostim nițeluș, până-și vine în fire, într-o cutie cu capac sigur și găuri mici, într-un colț ospitalier de casă, a noastră, de pildă. I l-am arătat. Un țipăt teribil a despicat catapeteasma și așa cam paradită a cartierului. „Măcar m-ajuți să-l dau cu Mibazon pe răni?” am întrebat. Cheia s-a învârtit scurt în broască. Hmm, fobii de orășean!

Am vârât balaurul într-o traistă de pânză, cum am văzut, la Animal Planet, că fac căutătorii profesioniști de șerpi din Australia, m-am suit cu el în mașină și l-am condus la stâncăria din spatele mănăstirii „Izvorul Tămădurii” din Lazu. M-am temut de ce-i mai rău, fiindcă nu s-a mișcat și n-a sâsâit deloc tot drumul, deși „Morning Glory” cu Exarhu ne-a bătut la cap cu tot felul de drăcii. Când am desfăcut bocceaua a ieșit însă în bătaia soarelui, fâșneț, strălucitor și mlădios. La întoarcere, ușa casei era tot încuiată. Am mărnăit ugilit niște scuze pe la ferestre.

Ambulanța

E trecut de miezul nopții,
suntem însă prinși, a câta oară?, de „Toți oamenii președintelui”
un girofar aruncă fâșii intense printre casele adormite,
ambulanța urcă lin pe stradă, la întâlnire cu suferința
Se oprește, iar lumina ei ne bate minute lungi în fereastră
într-un cod pe care-l înțelegem bine
„Nu-mi spune unde” șoptește soția, ghemuindu-se
voiam să ne bucurăm împreună cu Bernstein și Woodward
E atât de aproape că auzim ușile închizându-se,
apoi vedem mașina rulând, încă mai încet, cu spatele
Fereastra mai sclipește slab de câteva ori
apoi devine întunecată, ca gura unei fântâni secate
În clasa a șasea am fost prima oară într-o salvare
era o duminică blândă și colorată de octombrie,
un pic după ziua mea
Nu știu de ce, pe drumul de la spital,
cu piciorul stâng înfășurat în gips până deasupra genunchiului
și-ntins pe banca tare, în burta cu geamuri vopsite
și mâncată de rugină a TV-ului
mi s-a părut că mergem în direcție opusă,
că ne îndepărtăm de satul nostru
și-am strigat „Unde suntem?”
Tata mi-a zâmbit,
a răzuit un colț de geam c-o monedă de 3 lei
și mi-a zis serios ce vedea afară:
terenul de fotbal din Viișoara, Dâmbovița,
livada cu meri din luncă, „crucea” spre Lucieni,
lacul Avrămoaiei, pădurea lui Godoaie,
nea Gligore cu oile, Șuța Mică, poiana bisericii, școala,
casa lui moșu Traian
satul mirosea a tufănele
durerea încă nu-ncepuse să roadă