Balaurul

Nu era mai lung decât o curea de ceas de damă și la fel de subțire. Cafeniu cu pete rozalii. Primele l-au descoperit, în iarbă, mâțele, iar încremenirea lor m-a făcut curios. Se-ncolăcise și brava colții inamicilor blănoși, cu gâtul întors ca un cârlig. Cel mai probabil fusese scăpat din gheare de cioara ce privea bosumflată scena, de la înălțimea unei ramuri de mesteacăn. I-am vorbit de el soției, ținându-l precaut la spate. Un șerpișor frumos, complet neveninos, speriat și rănit. După desenul pielii, poate chiar un pui de balaur dobrogean, protejat de lege, un mare noroc să-l vedem și să ne-mprietenim cu el. Am tras rapid și concluzia: avem datoria să-l adăpostim nițeluș, până-și vine în fire, într-o cutie cu capac sigur și găuri mici, într-un colț ospitalier de casă, a noastră, de pildă. I l-am arătat. Un țipăt teribil a despicat catapeteasma și așa cam paradită a cartierului. „Măcar m-ajuți să-l dau cu Mibazon pe răni?” am întrebat. Cheia s-a învârtit scurt în broască. Hmm, fobii de orășean!

Am vârât balaurul într-o traistă de pânză, cum am văzut, la Animal Planet, că fac căutătorii profesioniști de șerpi din Australia, m-am suit cu el în mașină și l-am condus la stâncăria din spatele mănăstirii „Izvorul Tămădurii” din Lazu. M-am temut de ce-i mai rău, fiindcă nu s-a mișcat și n-a sâsâit deloc tot drumul, deși „Morning Glory” cu Exarhu ne-a bătut la cap cu tot felul de drăcii. Când am desfăcut bocceaua a ieșit însă în bătaia soarelui, fâșneț, strălucitor și mlădios. La întoarcere, ușa casei era tot încuiată. Am mărnăit ugilit niște scuze pe la ferestre.