Vitalitate

Când vine vorba despre episoadele cedării unor bucăţi de ţară fără luptă, românii nu vorbesc de laşitate ori slăbiciune, ci de responsabilitate şi gândire rece, matură. Se afirmă, de pildă, că în 1940 împrejurările erau câinoase, iar existenţa statului nu putea fi asigurată decât prin acceptarea solicitărilor teritoriale ale sovieticilor, ungurilor, bulgarilor, opoziţia fiind sinucidere curată.

Recent am găsit şi o altă explicaţie la scriitorul şi criticul literar Alex Ştefănescu. „Eu chiar cred”, zice domnia sa, „că resemnarea românilor, lipsa lor de reacţie la diverse pierderi este şi o expresie indirectă a vitalităţii lor. Un popor fără vlagă nu cedează nimic, nu face nicio concesie şi nu tace atunci când i se ia ceva. Dar un popor cu multă viaţă în el, talentat şi capabil, cum este în mod evident poporul român, acceptă nepăsător să piardă. De ce? Pentru că are de unde.”

Numele acestei subtile teze ar putea fi „vitalitatea risipirii”. Ori, mai puţin abstract, „românul viguros, duios şi galanton”.

Deltă

Un scriitor constănţean, pe care-l ştiam mai degrabă rezervat, îmi mărturiseşte că se va opri din scris după ce va publica a douăzeci şi cincea carte. Iar momentul nu-i deloc departe, a scos deja de sub presă, muşat şi zemuind de idei, al douăzeci şi patrulea volum.

„Dar de ce nu vă opriţi acum?”, mă încumet eu. „Sau de ce nu mergeţi dincolo de a douăşicinşpea carte? Poate o să găsiţi ceva cu totul deosebit de spus după ea. E important numărul cărţilor? Oare nu avea dreptate Cioran când cerea nu cărţi, ci câteva lucruri esenţiale de care să nu-ţi fie jenă la capătul vieţii?”

„Domnu’ Alexe”, zâmbeşte condeierul, înălţându-şi privirea la nivelul norilor, „se vede că nu m-ai citit. Presupui că e altceva decât esenţă în cărţile mele, aşa-i? Cele douăzeci şi cinci de volume sunt braţele prin care talentul meu se varsă în marea nemuririi. Dar, cu mai puţin de douăzeci şi cinci delta n-ar avea rotunjime, iar cu mai multe ar fi lăbărţată. Nu cere mai mult de douăzeci şi cinci, apucă-te şi citeşte-le pe astea! Iar după ce le citeşti, ia-le din nou de la început, citeşte şi reciteşte. Musai să începi cu…”

Nu mai rezist. În timp ce autorul îmi finisează competent programul de lectură pentru următoarele luni, bombăn o scuză şi mă uşchesc cu paşi mari.

După bardă

Vizită inopinată a doamnei A.T., o armeancă minionă, blândă şi foarte simpatică. Ne spune că, mai demult, etnicii domniei sale aveau o vorbă când mergeau acasă la o cunoștinţă, neanunţaţi şi fără alt motiv decât de a fi alături de el/ea şi de a omorî timpul împreună. Astfel, ajuns în faţa gazdei surprinse, după bineţe, vizitatorul întreba: „Câinele meu a lăsat cumva la dumneata un topor?” Nu exista, se-nţelege, uşă închisă la aşa minunăţie.

Mişcare

Duminică. Un pic după lăsarea întunericului, după o vizită în cartier, zoresc spre casă şi prind din urmă un vecin. Are pasul şovăitor şi se tânguie dezinvolt, baritonal: „Bună seara, iubito, te aştept ca şi cââând…” E turmentat. Îmi întinde mâna şi mă priveşte de parcă m-ar recunoaşte. Cu numele nu o nimereşte însă.

„Ce mai faci?”, îl întreb stânjenit.

„Mişcare…”, răspunde vesel, ţinându-se strîns de mâna mea în timp ce corpul îi şerpuieşte fără graţie. „Doctorul…, doctorul mi-a recomandat să fac mai multă mişcare. Şi ascultă la mine… Pe două cărări e mult de mers… E fooooarte mult de mers…”