Șut cu șpițul

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”

Absenţă

E luni dimineaţă, iar aerul stătut şi rece din birou are acelaşi vechi şi inexplicabil iz de vin răsuflat. Deschid ferestrele dinspre miazăzi, pornesc computerul, pun de-o cafea mare. Mă uit după mâţa neagră cu botoşei albi şi o strig pe mai multe tonuri. Degeaba. În timp ce aroma cafelei se răspândeşte în încăpere ca vraja unui şaman iscusit, fărâmiţez pe pervaz o felie de pâine pentru vrăbiile care se adăpostesc sub scara exterioară a bibliotecii. (Nu vor veni decât după ce voi închide geamul.) Îmi oblojesc durerea de gât cu un dumicat de pâine pe care-l îmbib cu extract de propolis.

Strâng de pe mese cartoanele şi capetele de aţă lăsate de copiii care mi-au fost ucenici la atelierul de legare de carte, la sfârşitul săptămânii trecute, apoi extrag din îmbulzeala de pe birou cererile cititorilor, rămase nerezolvate: o bibliografie despre poluarea industrială (ff urgentă – musai înainte de ora 12), alta despre relaţia lui Cousteau, bătrânul, cu Delta Dunării și fotografia unui soldat, apărută în „Dobrogea Jună” din octombrie 1922. Floare la ureche! Deschid poşta electronică şi răspund cu încântare prost disimulată câtorva mesaje de felicitare pentru reprezentaţia de sâmbătă a „Gaiţelor”. (Off, biet actoraş amator, nu te gândeşti că oamenii ăştia poate te iau peste picior?!) Caut pe radiotunes.com butonul cu rock-ul clasic, reglez volumul şi mă apuc de treabă.

Când dau gata poluarea fabricilor şi uzinelor (28 de cărţi şi 35 de articole), simt că ceva e nelalocul lui. Sorb ultimele picături de cafea, mă ridic şi-mi îndrept spatele, lansându-mi cu putere braţele cât mai în spate. Mă gândesc la un amic, director al unei biblioteci mari din centrul ţării, care şi-a montat sub birou un soi de bicicletă fără roţi şi coarne: împarte directive şi pedalează, menţinându-şi vigoarea.

E linişte şi camera e aceeaşi ca-n toate zilele, dar ceva mă deranjează. Nu ca un bob de nisip în ciorap, ci ca şi cum aş scrie cu un creion bont, sau ca şi cum aş pipăi locul de la gât unde ştiam că e talismanul preţios şi îl descopăr gol. Privesc către curtea şcolii din apropiere şi îmi dau seama că tocmai asta îmi lipseşte: glasul micii şcoli. Soneria ei stridentă, ţinută apăsat mult timp, agitaţia multicoloră din timpul pauzelor, şirurile de prichindei făcând pasul ştrengarului la orele de educaţie fizică, larma jocurilor de echipă, buşiturile mingilor pe plasa de sârmă din spatele porţilor. E însă vacanţa de Paşte şi şcoala e pustie.

Covoraşul de pănuşi

O întâmplare cu doi moşnegi m-a reapropiat, după douăzeci de ani, de un bun prieten din copilărie. Sosit într-o vizită în satul natal, amicul meu Costel T. şi-a ajutat tatăl să facă drumul de câteva sute de metri dintre casele alor noştri: bătrân şi aproape imobilizat de boli, a vrut să-l mai vadă şi să mai stea de vorbă cu tatăl meu, la fel de bătrân şi la fel de pironit de beteşuguri. Noi nu ne-am văzut, însă Costel a obţinut adresa mea. L-am regăsit, deocamdată doar în scris, la fel de afabil şi de temperat cum îl ştiam. Ţin la el din aceste motive şi din multe altele, cel mai important fiind şi cel mai vechi.

Micul nostru sat a avut dintotdeauna doar şcoală primară şi aceea cu numai două săli de curs, astfel că într-o încăpere învăţau, în acelaşi timp şi sub grija aceleeaşi învăţătoare, două generaţii de elevi. Când am intrat în clasa întâi, i-am găsit instalaţi pe cei de-a patra, iar învăţătoarea ne-a aşezat în bănci amestecaţi: unul mic cu unul mare. Eu am ajuns lângă un băiat blond şi cu ochi gri-verzui, năltuţ, slab şi foarte liniştit. Foarte liniştit în recreaţii, fiindcă la ore eram cu toţii smirnă.

Într-una din primele săptămâni ale acelei toamne, Doamna Gica, învăţătoarea noastră, ne-a rugat să aducem la şcoală foi de porumb: urma să învăţăm cum să împletim covoraşe. Instructori ne-au fost chiar colegii de bancă. Costel îmi pregătise un ac mare, tăiat dintr-o sârmă dură, cu vârful destul de ascuţit şi urechea aplatizată şi alungită. Cu siguranţă a fost un meşter grozav, fiindcă am fost foarte mândru de covoraşul meu rotund, foşnitor, îndesat, dar mai ales fiindcă m-am îndrăgostit de migăleala îndeletnicirilor manuale şi i-am făcut loc de atunci pe traseul bucuriilor mele.