Avem zăpadă! Și cer senin, și soare, și un grad-două peste zero, și timp liber, și căciuli, și ghete, și mănuși hidrofobe (de la Decathlon). Totuși, ai mei se codesc. Joc însă atuul: comand rapid pentru fiecare pizza preferată de la Lombardi. Apoi stabilim câteva reguli stricte, ne echipăm și ieșim în grădină la o bătaie cu bulgări.
Alegem câte un zid înalt de cetate (două sunt de mesteacăn, al treilea de salcâm) și lansăm atacurile. Fără milă – à la guerre comme à la guerre. Ne-nfierbântăm, zvârlim cocoloașele și chiuim de mama focului, speriind rațele vecinului. Nasul mi se umflă primul, „cât un cartof dulce”, remarcă fii-miu. Soția decretează de două ori armistițiu, însă niciunul dintre noi nu pleacă în permisie. Când sună pizzerul apărem în fața lui în ținută de montaniarzi salvați dintr-o avalanșă. Ne întinde și el o mână strașnică de ajutor (patru pizza gustoase și calde) și surâde: „O stradă veselă!”
Blogul lui Alexe 
Copilarosii! Tre’ sa o facem si noi, pe ulita noastra.
Daaa, musai 🙂
bravoooo!!! Te urmaresc NON-STOP!!! TU eşti CEL care respiră VIAŢA!
Mulțumesc muuuult, prietene!! Mă bucur enorm că-ți plac impresiile mele!! 🙂
Parcă îmi este dor de zăpadă, după tehnica ta de a povesti, mi-a fugit gândul mult în urmă tot pe o stradă mereu veselă, plină de copii.
Să vă meargă bine-n tot și-n toate, Ionel!
Ce bine!! Dacă e pe-așa, mai scriu despre iarnă și zăpadă!! Numai gânduri bune și vouă, George! Vă îmbrățișez cu drag!
P.S. Unde era strada cu veselie și copii?
Lumea era cu mult mai simplă înainte iar tu știi asta, mă bucuram numai de mirosul portocalelor, avea ca prietenă o sărăcie extrem de sinceră. Seară liniștită alături de cei dragi!