Poteca vulpii

Câteva ore însorite în rezervația naturală a Cheilor Dobrogei. Nu în vale, ci cocoțați pe creștetul pleșuv al unuia dintre atolii ce-o străjuiesc. Cu răcoritoare, cafea, pizza și scrabble. Mă pregăteam să agăț pe tablă un cuvânt cu o primă frumoasă, când o pată portocalie pe desenul cenușiu-verzui al pietrelor milenare dimprejur mi-a ruinat concentrarea: o vulpe matură se apropiase la doar câțiva pași, poposise pe labe și ne privea. Curioasă, zâmbitoare parcă, deloc spăimoasă. Ne-a pozat pentru câteva cadre, apoi a luat-o din loc, apropiindu-se și mai mult de noi, semn că pe acolo trece drumul ei și nu are motiv să-și schimbe tabieturile, apoi depărtându-se și dispărând printr-o scobitură în burta muntelui.

Fericire

Înaltă, zveltă, colorată în mov pastelat, o casă de pe-un colț de străzi din apropierea Liceului Pedagogic îmi atrage atenția. Se sprijină pe un soclu frust de gresie calcaroasă, ancadramentele ferestrelor îi sunt ciobite, ușa din lemn de stejar crăpată, iar varul fațadei poartă urmele unor mingi șutate cu sete. Nu-i deloc tânără, dar e o casă veselă. Mov cu acoperiș de țiglă? Parcă-mi șoptește: „When I am an old woman I shall wear purple/ With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.” Decid să-i fac niște poze. O duduie  mă vede probabil din spatele perdeluțelor etajului și iese în balcon. Scoate telefonul mobil și mă fotografiază, imitându-mi mișcările, stânga-dreapta și-nainte-napoi, pe care le fac pentru a găsi unghiul cel bun. Mă opresc, se oprește ca la comandă. O salut, mă salută firesc. Îi dau înainte cu cadrele, face la fel, dead serious. „Frumoasă casă”, îi spun când sunt gata. „Frumoasă casă”, îmi răspunde, continuând să mă privească pe ecranul aparatului. Și aproape imediat: „Suntem foarte fericiți în ea”.

Șut cu șpițul

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”