Albeață, fineță, gust dulceag…

Constantin, fiul lui Ion Creangă, unicul lui copil, își deschisese prin anii 1890 o afacere cu foiță de țigară. Nu pe numele lui, ci al soției, Olga, locotenent de artilerie fiind, codul ofițerilor îi interzicea strict astfel de „căderi”. Se pare că, cel puțin într-o vreme, și-a vândut foițele prinse într-un soi de carnețel, pe câteva păginuțe chiar tipărind, cu litere mignon, poezii ale lui Mihai Eminescu. Fumai după ce citeai, dacă aveai vederea bună, câteva versuri frumoase. Nu-i o idee rea.

Totuși, notează George Călinescu, după amintirile lui Jean Bart, cel alintat Costache „își făcea reclamă stupidă în felul acesta:  Hârtia de țigară Țața Lina, Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!” Sună rău, într-adevăr, ca o ușă trântită după o ciocnire de capete incendiate, dar, în câteva numere succesive din vara lui 1892 ale Gazetei Dobrogei, găsesc o altă reclamă la foițele lui de țigară, mult mai inspirată, impregnată de-o tandrețe jucăușă, semn că „băetul lui Popa Smântână” știa să se adapteze: „Cereți hârtia de țigare Creangă! Albeață fără seamăn, fineță extraordinară, gust dulceag și plăcut, nu sgârie gâtul, lipsă totală de glicerină, calitate higienică neîntrecută.”

Plajist

În La plajă, articol apărut în Adevărul literar și artistic, în august 1932, George Călinescu nota cum se făcea cura de soare pe litoralul românesc, în interbelic. „Vilegiaturiștii fac plajă vârâți pe jumătate sub un baldachin de madipolon, prins în cuiele a patru bețe de tei”, începea el. Sar peste caracterizarea madamelor și demoazelelor sosite la băi și ajung la… „Bărbații preferă să iasă în pijama de noapte, vărgată, și nu rareori cu cască colonială, îmbunătățită cu o strașină de țiplă opacă. Se observă că ei folosesc mai mult pantofii de casă, pe care îi târăsc în chip de papuci, strivind cu călcâiele carâmbii (sublinierea mea, I.A.). Un sac mare de creton legat de două mari inele de lemn conține tot ce poate fi de folos lungii șederi pe plajă: un termos cu răcoritoare, alimente, prosoape, cremă Nivea și Realitatea ilustrată.”

Zău? Câți bărbați își lipăiau pantofii de casă pe străzile prăfuite ale stațiunilor balneare și le mai și terfeleau ștaifurile? Este acesta un portret generic? Eu unul nu cred o iotă. Aș zice că-i de fapt chipul unui plajist anume: George Călinescu însuși. Știm că marele critic și istoric literar disprețuia jurnalul intim și că n-ar fi scris în ruptul capului explicit despre sine. Dar, pe ocolite, în joacă (era și un spirit ludic) şi, mai ales, persiflându-se, sunt convins că nu s-ar fi dat în lături să o facă. Ipoteza mea e că s-a luat peste picior, omul știa să râdă de sine.

Dacă e așa, gestul lui Călinescu aduce cu cel al lui Paul Gauguin care, în Micul vis, sau băiatul adormit și-a făcut un mic și neașteptat autoportret, pictându-se ca păpușă cu tunică roșie, tichie ascuțită și, evident, mustață ghidon, bufon de jucărie la căpătâiul patului pe care un copil doarme, întors cu spatele, un somn cu vise.

[Fotografie de M. Vesa cu plaja din Eforie, publicată de Ilustrațiunea română, în numărul din 7 septembrie 1932]

Dorinţă

O tânără, proaspătă absolventă de facultate umanistă, vrea să lucreze în biblioteca judeţului Constanţa şi îmi trimite prin poşta electronică un CV scurt, dar promiţător, o scrisoare de intenţie migălită şi o fotografie recentă. „Am frecventat o mulţime de biblioteci mici şi mari”, mărturiseşte ea, „şi cred că aş fi un bun bibliotecar fiindcă iubesc cărţile şi viaţa bogată din ele” [sublinierea mea]. Îi răspund că dacă iubeşte cu adevărat viaţa din cărţi, atunci postul de bibliotecar nu e cel mai potrivit pentru ea, findcă bibliotecarul nu e de fapt interesat de conţinutul cărţilor, curiozitatea lui profesională e boantă şi nu pătrunde dincolo de paginile cu tablele de materii.

Ca să fiu mai convingător îl invoc pe George Călinescu, cu un fragment din articolul „Prietenele noastre cărţile”: „Cineva care disociază cartea de cuprinsul ei este bibliologul, bibliograful, specialist folositor care se ocupă cu tehnica păstrării, aşezării şi găsirii cărţilor în dulapuri şi întocmeşte liste cu cărţile apărute, încercând şi oarecari descripţii tehnice spre a caracteriza ediţiile. Prin natura lucrurilor, bibliologul nu vede în cărţi decât decât titlul şi cotoarele, ştiinţa lui este o cotorologie. Pentru el cărţile sunt ca nişte cadavre într-o sală de morgă, simple numere de ordine şi goale date statistice. Orice om care are de-a face cu cărţile trebuie să fie până la un punct bibliograf, însă bibliograful pur ajunge la această perversitate de a dispreţui total miezul. El este ca blănarul care mângâie iepurele nu din dragoste, ci ca să vadă cât de moale e blana şi pentru care carnea nu are nicio valoare. Sau e precum copilul care fură mielului tăiat arşicile. Bibliografii pun mâna pe cărţi spre a le copia titlurile pe fişe şi le resping îndată ce şi-au satisfăcut nevinovata lor patimă.”

Când vine răspunsul ei – „OK, bibliotecarul nu are neapărată nevoie să pătrundă în carnea cărţii, dar îi este interzis să o facă? Cred că nu, aşa că eu tot aş vrea să intru în lumea… cotorologilor!” – mi-o imaginez uşor contrariată, nerăbdătoare şi îndrăzneaţă. Ştiţi ce, mi-ar plăcea ca duduia asta să-mi fie colegă.

Decor

Navigând pe site-ul „The New York Times”, dau de o ştire din 2009, după care preşedintele Barack Obama, proaspăt instalat la Casa Albă, a făcut împreună cu soţia o vizită neanunţată la o şcoală din Washington. După ce au strâns mânuţe şi au răspuns la întrebări, cei doi au citit copiilor, în biblioteca şcolii, „The moon over star”, o carte despre alunizarea lui Neil Armstrong.

Vizita lui Obama la bibliotecă îmi aduce aminte de o însemnare mai veche a lui George Călinescu, publicată ca notă de subsol la articolul „Ziarul şi revista în lupta pentru cultură” („România literară”, 5 noiembrie 1932): „Omul de stat e cel dintâi obligat la o politică culturală, şi-aceasta se face prin demonstraţiuni. Vedem pe înalţii dregători încurajând câinii, caii, match-urile de fotbal şi ajutând snobismul monden cu prezenţa lor. Dar aş vrea să citesc în prima pagină a gazetelor ştiri de felul acesta: D-l ministru al Instrucţiunii (ministrul educaţiei, am spune noi azi, n.m.) a vizitat ieri librăria X şi a cumpărat următoarele cărţi româneşti. Mâine primul ministru şi ministrul Instrucţiunii vor citi timp de o oră, la Academia Română, ultimele reviste româneşti.”

N-aş paria că dorinţa lui Călinescu a fost împlinită în interbelic. Dar astăzi? În America se poate, însă un ministru român, fie el şi al educaţiei ori al culturii, care să împrumute o carte de la bibliotecă sau să citească măcar câteva pagini în sala de lectură a unei biblioteci e ceva nemaiauzit. Guvernanţii noştri sunt preocupaţi de desfiinţarea bibliotecilor, nu de folosirea serviciilor lor. Iar asta e valabil şi pentru pitarii şi serdarii din provincie, inclusiv, evident, cei din judeţul nostru. Recunosc, uneori şi ei trec pragul bibliotecii publice, însă doar ca să-şi ofere un decor mai „năstruşnic” obrazului pudrat, centrat de camerele de televiziune.

Literatura

La ce bun să citim literatură?

Un răspuns de la George Călinescu: „Occidentul citeşte atât de mult, încât omul din popor şi-a făcut un stil literar, banal, fireşte, ca orice convenţie, dar literar. Gesticulaţia iarăşi e atât de modificată de experienţa teatrală, încât o franceză, o germană au în purtări artificialitatea actriţelor. Adesea eram pornit să afirm că în războiul actual (al doilea război mondial, n.m.) occidentalii de pretutindeni fac isprăvi vrednice de a fi inventate de un literat. Acum cred că ele, dimpotrivă, vin din literatură. Câteva secole de exaltare naţională prin litere lasă urme adânci. Englezul citeşte că omenirea întreagă admiră sângele său rece şi e hrănit toată viaţa cu cărţi de soiul acesta. Cărţile intră în sânge. Un vas de război englez e scufundat de germani, ofiţerii sunt luaţi prizonieri pe vasul german care, la rându-i şi ceva mai târziu, e atacat de alte vase engleze. Ce fac prizonierii englezi în timpul luptei? Joacă imperturbabil cărţi. Fire naţională ori mai degrabă cultură literară? Eu cred că cea din urmă. Nobleţea franceză a fost până într-atât exaltată, încât francezii o aplică cu evlavie şi fermitate şi se slujesc de ea ca de o armă politică. Şi în linie generală niciodată nu cred că s-au produs exemple de vitejie neasemuită ca în epoca noastră. Ahile e un borfaş pe lângă pilotul de avion sau căpitanul de submarin. Eroismul modern, adică dintr-o epocă pe care noi o socotim laşă, întrece orice închipuire. Şi totul vine din literatură, care în Occident mai ales a nutrit sistematic valoarea omului. Căci omul care gândeşte s-a dovedit foarte adesea, în marile clipe, mai hotărât şi mai viteaz decât omul cu mintea obscură.” (G. Călinescu, Războiul şi literatura, 24 dec. 1939)