Sub semnul cafelei

Citesc Constanța lui Tudor Șoimaru (apărută în 1936, la Fundația „Regele Carol II”) și remarc cu bucurie că vechea noastră urbe, cea de până la al doilea război mondial, a fost una a cafegiilor. Ca simbolurile pe-o pagină ezoterică se înlănțuiau cafenelele în orașul ce se lățea, înghițindu-și exuberant vecinii agrești.

În fața Episcopiei, notează scriitorul bucureștean, se găsea Café Sulina, unde Nicu Pafaluca (un grec bătrâior ce suspina după barca lui cu vâsle și pânze de sub Cazinou și după plimbările amanților „sub lună, în larg”), făcea o cafea „nici dulce, nici amară, așa cum i-ar sta bine vieții, dacă ar fi, dar nu e…”. În apropiere era La timonier, cafeul unde se mai vindeau, „pe sub mână, un pachet de țigări sau câteva brichete scoase pe fundul pălăriei, din port”.

„Pe-o stradelă cu întretăieri, ce poartă pe ea toate vânturile”, „se cuibărise, într-o veche clădire genoveză cu guri de lei astupate”, Café Maritima, care oferea „mușteriilor, odată cu cafeaua și dulceața, o adiere marină gratis”. La doi pași de statuia lui Ovidiu, te ispiteau Cafeneaua Marinarilor, cu ibricele odihnindu-se pe cuptorul înalt și Aristide, cafegiul, rumenindu-se ca o lipie, dar și Elita, cafeneaua de lux din casa bulgarului Hagi Lulov, unde armoniile lui Chopin cădeau „parcă din cer – odată cu gândacii nopții”. Mai sus, pe strada Carol (actualul bulevard Tomis), la capătul liniei de autobuze, se afla Café Poștă, pe mesele căreia clienții obișnuiau să-și lase unul altuia misive cu vești mai mult sau mai puțin urgente și mai mult sau mai puțin importante.

Cafeneaua Vânătorilor (să fi fost pe lângă fosta sălbăticie a Belediei, azi parcul Liceului Mircea, în care, prin anii 1880, ofițerii încartiruiți în oraș împușcau sitari și prepelițe?) însoțea plăcerea sorbirii cafelei de cea a unui joc de biliard. Și mai erau Valul lui Traian unde „se turna țuică în loc de rom pe caimac”, Bazargicul limbutului Ismail, loc preferat de birjari, Araratul armenilor, Comerciantul, Selectul, Internaționalul și Bucureștii frecventate de „oamenii pieței”, Tripoli de șomerii orașului.

Café Național, care mustea de codoși de toate etniile, mă duce cu gândul la Chez Moustache, taverna veselă din Irma la Douce, a românului Constantinescu – mustăcios, bien sûr – fost colonel, avocat, doctor și multe altele, care ne-a lăsat și vorba asta, mereu proaspătă: „Dragostea e ilegală – însă ura nu. Poți să urăști oriunde, oricând și pe oricine, dar dacă vrei puțină afecțiune, puțină tandrețe, un umăr pe care să plângi, un zâmbet în care să te ghemuiești, atunci trebuie să te ascunzi în colțuri întunecate, ca un criminal”.

Dar cafeaua era, în epocă, realmente pe toate drumurile și cât de pitorești trebuie să fi fost cafegiii ambulanți!! Precum Ibrahim, turcul ce-n zilele însorite de vară își făcea veacul la plaja Trei papuci, „unde lumea furnica într-o dulce promiscuitate”, „supraveghindu-și ibricele, egal amenințate ca și ceasornicele înotătorilor”.

Cu cana plină de antidotul la urât și lâncezeală între palme, jubilez să aflu cea mai frumoasă descriere a orașului meu: „Constanța”, spune unul dintre personajele evocărilor lui Tudor Șoimaru, „s-a născut din drojdie de cafea. Afrodită orientală. Și cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafiri și-o gingirlie ai o filosofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia desțelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu toate sosirile.”

Doi primari

Dl Radu Mazăre a fost primar al Constanței timp de cincisprezece ani. Isprăvile lui în această demnitate au fost apreciate de procuratură prin inculparea în mai multe dosare. Într-unul dintre ele este acuzat că a prejudiciat orașul Constanța cu aproximativ 36 milioane de euro și statul român cu alte 78 milioane de euro.

În foaia de demisie (22 mai 2015), dl Mazăre a scris că „toată energia și priceperea mea mi-am (sic!) dedicat-o comunității” și că, pe perioada cât a fost primar, „Constanța și constănțenii au fost sufletul și datoria mea”. Trăiește acum dezrădăcinat și înjumătățit, departe de sufletul său, tocmai în insula Madagascar, unde deține în concesiune (99 de ani) un complex de bungalow-uri și restaurante aruncate ici și acolo pe streașina unui golf cu dune gălbui și ape mici, ars de soare tot timpul anului. Și bătut de vânturi nouă luni pe an, după cum a declarat chiar dl Mazăre. (Vânturi calde și căldicele, fiindcă insula e la tropice.)

Mă gândesc la un alt primar al Constanței. Nu l-am cunoscut, deși aș fi vrut, a condus „trebile” orașului doar doi ani și jumătate, acum mai bine de un veac. Iată ce spunea despre el Marin Ionescu-Dobrogianu (ofițer, participant la Marele Război, istoric premiat de Academia Română și medaliat de Casa Regală):

„Începutul [dezvoltării orașului] îl face Ion Bănescu. El este geniul creator, care deschide Constanții porțile renașterii. Bănescu era de o inteligență vie, cu vederi largi și concepții izvorâte din dragostea lui de neam. Cu ochii lui limpede văzători, Bănescu citea în viitorul acestui oraș. Avea o putere de muncă dusă până la sacrificiul vieții. Cinstit până la dezinteresare pentru el și pentru ai lui; ca dovadă, a refuzat un teren ce i s-a oferit de consiliul comunal. A murit foarte sărac (14 noiembrie 1909) deși mânuise milioane. Monumentul de la cimitir este ridicat prin contribuție publică” (Tomi – Constanța, 1931, p. 82)

Blândă, caldă, misterioasă

Constanța e urâtă ziua. Cu chipul chinuit, neglijentă, murdară, gălăgioasă, pusă pe harță. După apusul soarelui e altfel, în special în jurul miezului nopții. Noaptea îi ascunde asperitățile și, mai important, o îmblânzește, îi îndreaptă trăsăturile.

Surâzând tainic în spatele voaletei întunecate mă ia de braț și mă atrage în josul bulevadului Marinarilor. Facem stânga și urcăm treptele către muzeul de istorie. În capul scării mă oprește și mă îndeamnă să privesc portul. Printre bucăți mari de beznă (marea, bătrânele silozuri, pâlcurile de plopi) recompun, din puncte strălucitoare, ca în desenele copilăriei, siluetele câtorva nave. În piață ne așezăm pe-o bancă din piatră și ascultăm împreună vioara fermecată a Sarei Chang. Întinde terase stradale și mă ademenește cu cofeturi mediteraneene. Din conversațiile de la mese rupe poznașă fărâme colorate și le agață de șareta brizei. Pe strada Callatis, îmi pune o mână pe ochi și-mi suflă balsam de regina-nopții. Un câine se dă la noi și ea îl liniștește cu voce blândă. Aerul răcoros îmi dă fiori, „Vino!”, îmi spune și mă lipește cu spatele de zidurile calde ale bisericii grecești. Îi ascult inima nevăzută și ticăitul ei îmi dă cadența pașilor către casă.

Buchet

E ziua unei prietene, aşa că merg în Piaţa Griviţei să cumpăr un buchet de flori. O precupeaţă cu batic şi şorţ îmi leagă cincisprezece tufănele proaspete, de culori variate. Unele mici şi bătute, ca nişte kosoni, altele învoalte şi mândre, altele ţepoase, altele flenduroase şi parcă ostenite.

Combinaţia e picturală, iar parfumul încântător. Simt că plata nu-i de ajuns şi-i fac femeii un compliment. Zâmbeşte. Îmi răspunde că-mi dă, gratis, şi nişte albine, apoi îşi plimbă uşor mâna dreaptă peste mănunchi. Când mi-l oferă, o albină bâzâie preocupată pe-o corolă rubinie.

Floarea-miresei

Hoinărim pe aleile staţiunii Eforie Nord. Soţia rămâne în urmă, cu nasul în coama unui arbust. Revine cu pas molcom şi c-o floricică după ureche, iar figura ei zâmbitoare îmi aminteşte o întâmplare veche.

Era primăvară, ne ştiam doar de câteva săptămâni şi ne plimbam niţel stingheri (cel puţin eu) pe strada Traian, străjuită pe-atunci, pe ambele părţi, de copaci umbroşi. În faţa noastră, un castan înflorit îşi coborâse o creangă groasă, ca o mână robustă oferind ajutorul. M-am ridicat pe vârfuri şi am rupt un ciorchine alb, brad liliputan gătit de Crăciun. L-a adulmecat rezervată. „Ştii ce, grasul ăsta miroase cam tare. Aş prefera o crenguţă de colo.” Şi mi-a arătat o tufă înfoiată, cu crengi subţiri şi lungi, arcuite până la pământ, încărcate de bucheţele albe: floarea-miresei. N-am stat mult pe gânduri.

Stradă

Pe-un perete dinlăuntrul magazinului Carrefour am găsit o hartă de dimensiuni mari a Constanţei. Mi-a atras cu deosebire atenţia fiindcă înfăţişează nu doar oraşul prezent, ci şi pe cel virtual: proiectata lui dezvoltare teritorială, de la mici extensii la cartiere întregi. (Şoseaua de coastă, aşteptată să lege Comandamentul Marinei de pescăria din Mamaia şi să contribuie la salutara întoarcere a oraşului cu faţa spre mare, nu e de găsit.) Notate cu linii întrerupte, bulevardele, străzile, pieţele şi aleile aflate în planurile edililor au fost deja botezate.

În ultimii ani, câteva case răzleţe au apărut pe câmpul de la marginea dinspre miazăzi a cartierului meu (şi a oraşului), aşa că nu mă mir să descopăr pe hartă, în locul corespunzător, un interesant cadrilaj de fire intermitente, legat ici şi colo de cel existent. Cu o singură excepţie, numele arterelor potenţiale au provenienţă cazonă, cele mai multe fiind ale unor ofiţeri de carieră, generali ori mareşali ai Armatei Române (unii dintre ei şi şefi de guverne): Dragalina, Prezan, Ion Eremia, Averescu, Leonard Mociulschi, Toma Zotter. Dar şi Ion Antonescu.

„De ce Antonescu?”, l-am întrebat pe un consilier local constănţean, istoric şi profesor universitar bine anturat şi foarte influent, pe care-l credeam implicat în alegerea numelor. O fracţiune de secundă, mirarea s-a însoţit cu iritarea pe chipul demnitarului. Nu avea idee de povestea asta? Îşi imagina că lucrurile s-au făcut pe la spatele lui? Era tulburat de aşa numire?

„De ce nu?”, mi-a replicat, „doar a fost….” şi a elaborat un encomion lung al mareşalului, cu toate poncifele reabilitării: mare patriot, om de onoare, strălucit comandant militar, drept şi incoruptibil, ctitor de biserici. Am profitat de-o mică pauză de respiraţie şi l-am întrebat dacă nu l-ar deranja ca nepoţii dumnealui să locuiască pe o stradă sau într-un oraş care poartă numele cuiva responsabil de deportarea şi de moartea unor oameni. Mi-a zâmbit strepezit. S-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe umărul meu, semn că îmi oferă, mărinimos, indulgenţa. Apoi a revenit la culorile vii de pe portretul mareşalului: destoinic, curajos, profund credincios…

Ceaţă

Negură compactă, vineţie deasupra apelor mării. Mânată de un vânt slab dinspre răsărit, ceaţa se insinuează pe străzile din buza falezei, însă căldura caselor, a pavimentelor, a copacilor, a râurilor de maşini o destramă cu uşurinţă, ca pe-o flanelă uzată. Marea asudă rece şi abundent, dar oraşul rămâne însorit şi primăvăratic, amuzat parcă de bosumflarea ei.

Ceasornicar

Căutând un ceas deşteptător mai de Doamne-ajută am ajuns la atelierul de ceasornicărie al domnului Sarchizian din strada Ştefan cel Mare, vizavi de magazinul Tomis. Văzusem cândva în vitrina atelierului liliputan nişte aparate demne de toată atenţia.

„Nu sunt de vânzare”, mi-a spus blând venerabilul armean, „fiindcă nu sunt ale mele. Au fost aduse la reparat, iar proprietarii lor nu s-au întors până acum să le ia. Eu încă îi aştept, deşi a trecut cam multă vreme, ani de zile de fapt. Vrei să le vezi?” m-a întrebat scoţându-şi lupa de pe ochiul stâng şi dând la o parte ceasul de mână la care lucra. Eram dezamăgit că trebuia să-mi pun pofta în cui, dar omul îmi plăcea. Mai fusesem la el de două-trei ori cu chestii mărunte şi fusesem impresionat de indefectibila lui amabilitate, dar şi de puţinul spaţiu pe care îl are la dispoziţie – nu mai mult de un metru şi jumătate lungime pe un metru lăţime. Practic, masa de lucru ocupă toată lăţimea sau mai bine zis îngustimea „ocniţei” sale. A aşteptat răspunsul meu, apoi s-a ridicat pe jumătate din scaun şi a luat din fereastră câteva ceasuri vechi:

„Uite un ceas Slava, rusesc, cu tălpiţă şi geam bombat, foarte întâlnit pe comodele românilor acum treizeci, patruzeci de ani. Ăsta e nemţesc, se cheamă Kienzle şi are cadranul emailat, mi l-a adus un căpitan de vapor. Ăsta e tot rusesc, Vityaz, pe la noi îi spuneau Viteaz. Am şi un ceas românesc, Victoria, destul de frumos, aşa-i? Le întorc aproape zilnic, când n-am treabă le deschid, dacă e cazul le curăţ şi le ung mecanismele. Am numele proprietarilor, dar ce pot să fac?

Cel mai mult îmi place cel de aici, marca Blessing, cu secundă centrală, priveşte ornamentele şi ascultă-i, te rog, ticăitul. Nu-i aşa că e muzical? Mi l-a adus o doamnă cu pălărie şi evantai. Ăsta cu clopoţei e cehoslovac şi e încă foarte bun. Îl cunosc un pic pe stăpânul lui, un domn care are casele pe lângă fostul palat al poştei. Am auzit că ar fi murit… Nu ştiu, dar chiar de-ar fi aşa, ceasul nu e al meu.”

Vecini

Puterea obişnuinţei şi, poate, a timidităţii sociale: cu fiecare dintre puţinii vecini cu care schimb mai mult decât salutul ritual, am doar un subiect de discuţie, dar subiectul diferă de la o persoană la alta. Sunt, cu alte cuvinte, monocrom în relaţie cu fiecare în parte, dar policrom per ansamblu.

De pildă, cu un vecin suferind de astm vorbesc despre fotbal. E suporter al echipelor Farul,  Barcelona şi Internazionale Milano, înfulecă aproape orice meniu al canalelor de sport şi, dacă vreau, mă pune la curent nu doar cu rezultatele meciurilor din ţară, dar şi cu cele din Spania, Anglia, Italia. Mereu cu săpăliga în mână, vecinul dinspre miazăzi, pensionat recent, gras dar viguros, îmi dă scurte lecţii de cultivare a plantelor şi de combatere a melcilor cu sau fără casă. Nu conteneşte să se mire, compătimitor, de faptul că brazdelor de cartofi, ceapă şi ciuşcă din grădina mea le-au luat locul gazonul şi arbuştii ornamentali.

Un lector la o universitate particulară nu tocmai grozavă, îmi contrează amical ideile despre educaţie, iar un domn care plimbă un Pechinez simpatic, îmi vorbeşte nostalgic despre serenitatea pierdută a străzii noastre, odată cu mutarea ici şi colo a unor familii extinse de ţigani. (De regulă îi ţin hangul.) O doamnă pe care am cunoscut-o cu mai bine de zece ani în urmă, pe vremea când îmi plimbam copilul cu căruciorul prin cartier, mă chestionează invariabil despre situaţia băiatului: ”E sănătos?  Se descurcă la matematică? Mai face scrimă?”.

Din când în când, scot din rafturile bibliotecii unde lucrez cele mai recente volume de drept administrativ şi le împrumut unei ambiţioase şi foarte ocupate tinere, care locuieşte în capătul străzii noastre. Nu vorbim decât despre doctorat: comisii şi profesori,  cursuri, examene şi referate, originalitate şi plagiat, recunoaştere socială şi legală, citări şi abrevieri latine.

Politică? Discutam chestiuni politice cu un şofer de taxi, care citea toate ziarele centrale şi locale importante şi care avea o surprinzătoare şi reconfortantă apetenţă pentru lucrurile bune pe care le sesiza în jur. Taximetristul s-a mutat însă în Spania acum câţiva ani.

Mărţişor

De câţiva ani buni, în săptămâna de dinaintea zilei de 1 Martie, un mic târg de mărţişoare are loc în grădina din faţa Muzeului de Artă Populară din Constanţa. 2012 a respectat tradiţia: câţiva artişti şi meşteşugari constănţeni şi-au aşteptat clienţii, bocănind îngheţaţi vechiul pavaj de cărămidă maronie. Nu mai e de mult o plăcere să mergi pe străduţele Peninsulei: e mizerie, carosabilul şi trotuarele sunt sparte, casele prăbuşite seamănă cu cariile dintr-o gură neîngrijită cu anii, oamenii par făcuţi din iritare şi necuviinţă. Pentru jumătate de oră însă, cele 7-8 mese cu mărţişoare au avut darul de a mă desprinde de lumea din jur și de a mă transpune în cea plină de fantezie a podoabelor cu fir roşu şi alb, aducătoare de noroc.

Maritimo

S-a deschis „mall”-ul Maritimo. Un orăşel comercial, la marginea de nord a Constanţei, închis între ziduri şi acoperişuri albe, doldora de cofetării, cafenele, restaurante, dar în special de magazine: îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi parfumuri, bijuterii, animale de companie, electronice, vinuri şi spirtoase etc. Ca să nu pomenesc şi „hypermarket”-ul din incintă.

Însă Maritimo este şi parc şi spaţiu pentru expoziţii, concerte şi alte evenimente mai mult sau mai puţin artistice. E o grădină protejată de intemperii, cu alei largi, şerpuitoare, pavate cu gresie deschisă la culoare, copaci artificiali, bănci pentru relaş, havuzuri, ronduri şi pete florale nu lipsite de gust şi imaginaţie. Curată, caldă, luminoasă, aerisită. Cu jandarmi binevoitori şi femei de serviciu prompte. Toate astea sunt, în primul rând, instrumente de marketing. La fel este muzica ce răsună tonic din boxele invizibile. Ştiţi, bineînţeles, povestea cu vacile care dau mai mult lapte dacă Beethoven sau Chopin se aud, surdinat, în grajd. Poate e adevărată, poate nu, cert e că specialiştii în vânzări cred în ea şi o aplică, cu modificări ale melopeelor şi aici. Pe scurt, „mall”-ul este o „găselniţă” negustorească, desigur occidentală, o modernă cetate a consumului, în care patronii joacă majoritatea cărţilor pe miza „mulsului” vizitatorilor de bani.

Am văzut Maritimo într-o dimineaţă obişnuită – liniştit şi aproape pustiu – şi în după-amiaza zilei naţionale, plin ochi de oameni de toate vârstele şi, datorită unei scenete dansante cu un  Moş Crăciun graseiat şi câteva „crăciuniţe” voluptoase, zgomotos şi dezlănţuit ca o navă spaţială în vrie. Lăsând la o parte chichirezul unor „instalaţii” precum aceasta cu Moş Crăciun, dinspre vizitatori, prospeţimea aerului, limpezimea, curăţenia, „mezanplasul” „mall”-ului compun ceea ce înseamnă normalitatea „shopping”-ului. M-am mirat să constat, la aproape toţi cei pe care i-am chestionat cordial, dar fără frivolitate, fie ei prieteni, colegi, ori simple cunoştinţe care au vizitat Maritimo, că această normalitate e percepută ca ceva formidabil. Oare de ce?

Răspunsul meu este că, în mod trist, în Constanţa ne lipseşte, pentru o bună comparaţie, firescul spaţial al cumpărăturilor. Nu avem locuri de normalitate a cumpărăturilor, mai exact, avem puncte, dar nu şi zone de normalitate, spaţii cu un contur mai larg, artere comerciale în genul frumoaselor străzi Republicii din Braşov şi Nicolae Bălcescu din Sibiu. Din ce ne spun bunicii şi ne arată cărţile poştale vechi, bulevardul Carol de altădată, Tomis-ul de azi, între Hotel Grand şi Piaţa Ovidiu, cu firmele colorate ale prăvăliilor şi copertinele vârstate, întinse până la marginea trotuarului pentru a proteja deopotrivă mărfuri şi clienţi, era un astfel loc de firesc al târguielilor. Dar azi?

Teoretic ar fi zona pietonală a străzii Ştefan cel Mare. Dar, plină de praf, noroi sau gheaţă (în funcţie de situaţia atmosferică), bântuită de grupuri canine în plin fuleu sau în toropeală vecină cu descompunerea, de pungaşi talentaţi, cerşetori de ambe sexe şi insistenţi vânzători de telefoane mobile la preţ de chilipir, numai potrivită cumpărăturilor nu e. Iar asta nu e tot. Pe Ştefan cel Mare îţi aţin calea tineri înfipţi şi vizionari care văd în tine, sau în copilul tău, o viitoare stea a „modeling”-ului, aşa că îţi aranjează rapid, contra unei taxe modice, o şedinţă foto. Înfundate de chiştoace şi pucioase greu de identificat, ţâşnitorile par să fie eprubete ale unor experimente chimice stradale deosebit de interesante. Sub pavajul ondulat al străzii, sau surpat de-a dreptul, ghiceşti, în timp ce-ţi priveşti pantofii stâlciaţi, o intensă activitate telurică. La răstimpuri, puşti impetuoşi se pripesc în jurul unei mingi de fotbal şi te prind, fără să vrei, în miuţa şi în visul lor de a deveni Hagi sau Bănel Nicoliţă.

Colinde

De sărbătoarea Naşterii Domnului, în afara câtorva grupuri de copii debordând de vervă şi tupeu, în general ţigănuşi, ne  colindă şi un grup de patru adolescenţi care, după îmbrămintea sobră, par elevi de seminar. Îşi dreg şi sincronizează vocile, după care cântă minunat, polifonic trei-patru colinde. Printre ele „Steaua sus răsare”, una dintre cele mai frumoase ascultate vreodată de mine. Unul dintre băieţi are un caiet grosuţ cu coperte roşii, pe care îl ţine în aşa fel încât, la nevoie, fiecare să-şi poată arunca privirea pe paginile lui. În timp ce soţia scotoceşte portmoneul, sub un pretext nevinovat le cer voie să răsfoiesc caietul. Scris îngrijit, cu cerneală albastră, e plin de rugăciuni, cateheze, versuri, notiţe personale. Atât de rufoase îi sunt marginile încât mi-e clar că e foarte vechi. Posesorul îmi mărturiseşte că a aparţinut unei rude îndepărtate, dar simt că are rezerve în a-mi spune mai multe. Îi înapoiez caietul, cântărindu-l încet în mână şi mă gândesc la o frază a Virginiei Woolf: „ce rămâne e cel mult o fantasmă, pâlpâind himeric, o viaţă de cuvinte pe buzele celor vii”.