Arhive pe etichete: Colindători

Suntem sorcoviți

Discuție

Două fetițe ne sorcovesc în dimineața Anului Nou. Nici nu apucă bine să intre în curte că au și ajuns la jumătatea colindului. Le temperăm însă delicat și le poftim în dreptul ferestrei din care zâmbește pomul de Crăciun: acuși să trăim, să-mbătrânim, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir! Deși nu e foarte frig sunt înfofolite cu simț de răspundere, pantaloni matlasați, geci, căciuloaie, fulare rotocolite strâns, abia dacă le vedem fețișoarele. Au sorcove noi-nouțe, cu bulbucii creponați nițel parfumați. Le recompensăm cu câteva parale, dar și cu câte-o jucărie de pluș, din rezerva babană a fiului meu: o orcă veselă și o pasăre cu gușa roșu-portocalie. E un măcăleandru, îi spun fetiței care primește zburătoarea. Țopăie pe ambele picioare (poate ca un pui de măcăleandru) și râde plin, strângând jucăria la piept.

Steaua sus răsare

Standard

„Dar voi nici nu sunteţi botezaţi”, îi dojenesc moale pe cei trei ţigănuşi, intraţi zor-nevoie în curte, în seara din ajunul Crăciunului, însoţiţi de o improvizaţie de percuţie. Doi dintre ei par de 10-11 ani, dar al treilea, pierdut într-un palton larg, nu e mai mare de 8. „Ştiţi măcar cine este Iisus Cristos?”

„Asta noi nu ştim, nenea, răspunde cel care ţine steaua. Dar ştim să cântăm”. (Steaua puradeilor e lătăreaţă, are colţuri multe şi neregulate şi e confecţionată din placaj acoperit cu tăieturi dintr-o revistă, cel mai probabil din paginile de modă.) „Şi ştim şi vorbele la cântec, nu ca Cocoş, care doar blămăie, zice toboşarul. Adică el le ştie”,  adaugă mai domol, arătând spre cel mic.

Copleşiţi de-aşa convingere lăsăm treburile şi ascultăm: toba e aprigă, vocile aprinse, cântarea doar uşor distonantă, versurile ca la carte.

Colinde

Standard

De sărbătoarea Naşterii Domnului, în afara câtorva grupuri de copii debordând de vervă şi tupeu, în general ţigănuşi, ne  colindă şi un grup de patru adolescenţi care, după îmbrămintea sobră, par elevi de seminar. Îşi dreg şi sincronizează vocile, după care cântă minunat, polifonic trei-patru colinde. Printre ele „Steaua sus răsare”, una dintre cele mai frumoase ascultate vreodată de mine. Unul dintre băieţi are un caiet grosuţ cu coperte roşii, pe care îl ţine în aşa fel încât, la nevoie, fiecare să-şi poată arunca privirea pe paginile lui. În timp ce soţia scotoceşte portmoneul, sub un pretext nevinovat le cer voie să răsfoiesc caietul. Scris îngrijit, cu cerneală albastră, e plin de rugăciuni, cateheze, versuri, notiţe personale. Atât de rufoase îi sunt marginile încât mi-e clar că e foarte vechi. Posesorul îmi mărturiseşte că a aparţinut unei rude îndepărtate, dar simt că are rezerve în a-mi spune mai multe. Îi înapoiez caietul, cântărindu-l încet în mână şi mă gândesc la o frază a Virginiei Woolf: „ce rămâne e cel mult o fantasmă, pâlpâind himeric, o viaţă de cuvinte pe buzele celor vii”.