Hoaţă

O cioară a găsit pe undeva o nucă şi are un plan ca s-ajungă la miezul ei moale şi gustos: o lansează din cioc ca pe-o ghiulea, de la patru-cinci metri înălţime, pe cimentul din faţa bibliotecii. O dată, de două ori, de trei ori… E-o nucă tare, însă cioara e nu doar isteaţă, ci şi tenace. Din spatele ferestrei îi ţin socoteala încercărilor, aşteptând de fiecare dată desfacerea în bucăţi.

La un moment dat, o mâţă cu chef de joacă ţâşneşte de nu-ştiu-unde, apucă nuca buclucaşă şi o zbugheşte cu ea sub un Fiat 500. Cioara croncăne perplexă şi zboară în linii frânte. Deschid geamul, îi arunc o bucată de pâine, o culege şi se face nevăzută. Pisica revine agale în scenă, fără nucă. O recunosc. Îşi face veacul prin zonă, e mică şi frumuşică, are blana neagră, doar lăbuţele îi sunt albe, ca şi cum ar purta nişte şoşoni foarte şic. „Hoţoaico”, îi strig tare, însă nu se sinchiseşte.

Împodobire

Fetiţa de nouă ani a unei colege îmi face o vizită la birou ca s-o-nvăţ să facă o felicitare pentru Crăciun. Îi arăt şi se descurcă cu mare uşurinţă. Mai vrea o ilustrată, apoi vrea un caiet legat manual şi încă unul. Venită pentru un sfert de ceas, prichinduţa rămâne două ore, silitoare şi veselă.

Îmi spune că-i place încăperea în care lucrez, fiindcă e mare şi luminoasă şi are vedere la copaci. Se-ncruntă niţel însă când îşi dă seama că nu are niciun ornament de Crăciun. „Pentru că nu e loc de sărbătoare”, îi spun, „numai locurile de sărbătoare trebuie împodobite. Şi doar cu podoabe cu puteri magice.” „Îţi fac şi eu ceva cu magie”, îmi răspunde. Scormoneşte prin cutiile mele, alege două cordeluţe de mătase, trebăluieşte într-un colţ, aşezată turceşte, iar după câteva minute mă lasă să văd rezultatul: un cadou stilizat, frumos împachetat, care decorează unul dintre pereţi.

Scaune mov

Diriginta fiului meu conduce cu eleganţă şedinţa cu părinţii. Spre final, preşedinta comitetului de părinţi al clasei cere cuvântul. A participat recent la o întâlnire a consiliului reprezentativ al liceului şi vrea să ne facă o scurtă prezentare. E stânjenită. Îşi roteşte degetul arătăror pe-o foaie scrisă de mână, ca şi cum ar şterge buza unei ceşti.

Aflăm că părinţii elevilor de-a 5-a care învaţă în aceeaşi încăpere cu liceenii noştri, dar dimineaţa, insistă, prin vocea tranşantă a reprezentantului lor în consiliul şcolii (întărită de cele ale directorului liceului şi dirigintei clasei în chestiune), să facem „câteva” cumpărături pentru sala de curs. Primim şi o listă cu achiziţii binevenite: scaune, bănci, corpuri de iluminat, aparat de aer condiţionat, computer, imprimantă etc. E nevoie fierbinte de pupitre şi lămpi noi? Nu. Însă părinţii clasei matinale au cheltuit – uşă robustă, pereţi văruiţi, parchet laminat, draperii mov, ornamentate cu fir argintiu, dulapuri suple, cu modelul unei table de şah, alb cu mov, cuier alb, cu două şiruri de cârlige pe jumătate de perete –, iar copiii noştri beneficiază, vezi bine, de aceste îmbunătăţiri, fără nicio jenă.

Există, desigur, şi o sumă pe care trebuie să o strângem ca să atingem echilibrul şi să ne spălăm obrazele: 8100 (opt mii şi o sută) de lei. Totodată, suntem rugaţi să achiziţionăm păstrând energia pactului cromatic alb-mov, fericita opţiune feng-shui a doamnei diriginte a clasei celor mici.

Prostul

Acum câţiva ani, domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu făceau o emisiune săptămânală pentru televiziunea naţională. Se numea „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu” şi era difuzată în serile de duminică, un regal pe care îl aşteptam cu nerăbdare. Din nefericire, jumătatea a doua a emisiunii se suprapunea peste prima parte a unui film de desene animate cu Scooby Doo, adorat şi aşteptat de băieţelul meu. Cum aveam un singur televizor, unul din noi trebuia să cedeze, iar acela, aţi ghicit, eram eu, orice manevre de deviere a interesului copilului fiind fără succes.

De vreo două ori am marşat însă, cu inima strânsă, la tehnica mai-marelui. Mi-aduc aminte că o dată se discuta despre prostie şi se discuta sclipitor. Nu despre prostia clinică, starea patologică de debillitate mintală, ci despre prostia ca picoteală a spiritului, când nu somn de-a binelea. Eram super-captivat, mai ales că unele dintre simptomele prostului erau şi ale mele. Când a venit ora aventurilor marelui danez l-am rugat pe Mircea, care deja îşi frământa mânuţele cu înfrigurare, să mă mai lase un minut. Apoi încă un minut şi încă unul… A înţeles că nu e chip să mă înduplece şi a-nceput să-l implore pe dl Pleşu: „Hai nene Fleşule, vorbeşte mai repede că vreau şi eu la Scooby! Hai nene Fleşule…” Nici cu el n-a mers.

De curând, dl Pleşu a ajuns la Constanţa pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea senatului Universităţii „Ovidius”, ocazie cu care a ţinut şi o conferinţă, iar eu şi fiul meu (acum licean) ne-am aflat în auditoriu. Subiectul conferinţei: prostia. La întoarcere, am scris pe două bucăţi de hârtie portretul robot al prostului, apud dl Pleşu: „Crede că ştie tot fără umbră de îndoială, solemn, înţelept, încăpăţânat, militant, gândeşte şi vorbeşte în formule de-a gata, are idei puţine, inflexibil, împietrit, încântat de sine, fericit.” Le-am lipit, una în camera copilului, cealaltă pe-un panou din biroul meu de la bibliotecă. Cred că merită să reflectăm la plutonierul ăsta major, încartiruit în camera din faţă a conştiinţei noastre.