Bătrâna din tren – Claudiu Eduard Brăileanu

Un prieten, bibliotecar şi el (la Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila), îmi trimite un minunat text, relatarea savuroasă a unei întâmplări de noapte şi tren abia pus în mişcare. Îl public aici cu drag şi speranţe de continuare a „corespondenţei”.

Deunăzi, mă aflu cu treburi într-un mare centru universitar din vestul ţării. Şi, cum fac de obicei la drumuri lungi, aleg să mă întorc acasă cu trenul de noapte, la vagon-cuşetă, cu speranţa de a mă amăgi cu un câteva minute de moţăială. Nu reuşesc să adorm în mijloacele de transport, oricare ar fi ele şi oricât de lung drumul. Dar, fidel optimismului meu incurabil îmi spun mereu că „de data aceasta, sigur voi dormi!”

Urc în vagon. Străbat cuminte culoarul, aruncând un ochi către fiecare din cuşetele din stânga mea. În cele mai multe dintre ele, băieţi tineri, gălăgioşi şi fete zglobii, în pantaloni scurţi. Căldura nu i-a moleşit deloc, căci sporăvăiesc cu toţii, cu voce tare. La capăt de vagon, un bătrân nins de ani, dar semeţ şi demn. Aruncă o vorbă cuiva din cuşeta din spatele său. La început nu înţeleg nimic, apoi îmi dau seama că vorbesc în maghiară. Îmi spun că ar fi nedrept să nimeresc fix în cuşeta celor doi. Şi nu pentru că aş avea ceva cu limba lor: am prieteni admirabili între unguri şi chiar mi-s dragi. Dar tare nu am chef să ascult cuvinte neînţelese şi să nu pot schimba o vorbă cu vecinii mei de compartiment. Mă uit din nou pe bilet: locul 83. Ridic ochii şi remarc inevitabilul: sunt în faţa cuşetei conaţionalilor noştri. În sfârşit, intru. Spun timid „Bună seara!” şi mi se  răspunde, surprinzător, cu un duios grai românesc. Continuă apoi discuţia întreruptă de sosirea mea şi nu mai înţeleg decât câteva nume proprii.

Nu trece multă vreme, trenul se urneşte şi remarc figura din faţa mea. O bunicuţă la vreo 70 de ani, cu mâini noduroase, artrozice, cu unghii neîngrijite, de om obişnuit cu munca de la ţară. Gândul îmi fuge instantaneu la draga mea bunică, pe care mintea mea încearcă să mi-o asemene cu cea din faţa mea. Pierdută prea devreme, răpusă de boli, am amintiri vagi ale chipului ţărăncuţei din câmpia dobrogeană, care nu a apucat să mă găzduiască decât câteva vacanţe de vară. Dar îmi amintesc perfect mâinile ei muncite la câmp şi la făcut chirpici. Mâinile din tren îmi trezesc  nostalgiile copilului de odinioară.

Curând, bătrâna se foieşte şi scoate din geanta ei de umăr, roasă de vreme, un ziar împăturit cu grijă şi… o tabletă. Uluit, o privesc cum deschide tacticos unealta, iar degetele ei se plimbă dintr-o parte în alta a ecranului pentru a schimba paginile. Mă uit apoi la ziarul care se desface în legănarea vagonului: „Observator cultural”.

26, Cireşar, anul de graţie 2016, Brăila

Singurul lucru bun

Un pic înainte de solstiţiu, vara a sosit brusc şi irevocabil pe malul mării. Ducem deja dorul unei ploi care să împrospăteze aerul, unui suflu răcoros, sau măcar unui nor mare care să se interpună între noi şi soarele nemilos. Preumblându-mă între casă (cuptor) şi grădină (fierbinţeală şi muşte împieliţate), îmi revine în minte o întâmplare de acum câteva săptămâni, pe când ploile nu ne dădeau pace.

Doi puşti de 9-10 ani se aşezaseră pe bordură, în colţul străzii noastre, la umbra unui vişin. Îşi agăţaseră ghiozdanele de crengile pomului şi priveau şuvoiul de apă venit dinspre câmp. Unul dintre ei, cu cravata şcolii la gât, medita scoţându-şi încălţările murate: „Singurul lucru bun la ploaia asta a fost curcubeul de la ora de mate…”

Zboruri

De 1 Iunie invităm la bibliotecă un grup de copii de la Centrul de Plasament „Micul Rotterdam”. Vrem să le oferim câteva linguriţe din dulceaţa zaharisită a jocurilor copilăriei noastre. Împreună cu câteva colege ne reamintim regulile şi pregătim cele de trebuinţă pentru Cucii, Picioruşul, Ţările, Elasticul, Avioanele, Cireşica, apoi amenajăm în faţa bibliotecii o „uliţă” largă, pentru joacă.

Pe copii îi ştim niţel de la întâlnirea de Crăciun, câţiva sunt orfani, dar cei mai mulţi au fost internaţi în orfelinat chiar de părinţii lor. Din cauza lipsurilor şi cu speranţa că după o vreme soarta le va arăta faţa ei cea bucălată şi îşi vor putea readuce copiii acasă. Acest lucru se întâmplă însă extrem de rar, ne-a mărturisit una dintre asistentele sociale însoţitoare.

Eu mă ocup de avioanele de hârtie şi, fiindcă vreau să-i impresionez, aleg să construiesc pentru fiecare aeroplanul victorios al lui John Collins, care deţine recordul mondial la distanţă parcursă (69,14 metri conform Guinness Book, la o aruncare din 2012 a jucătorului de fotbal american Joe Ayoob). Distribui jucăriile prichindeilor, apoi îi aliniez şi mă plimb prin faţa lor, drept şi serios, ca un general care trece în revistă escadrila cu elicele zbârnâind. Mă retrag într-o latură şi dau semnalul. Bucata noastră de cer e invadată deodată de chiote şi libelule colorate. Nu fără un dram de uimire, vedem cu toţii că Mister Collins a făcut treabă foarte bună.

După o parabolă alungită, avionul unui băieţel aterizează la picioarele mele. Îl culeg şi i-l ofer cu braţele deschise, într-o postură pe care copilul o interpretează ca o chemare la îmbrăţişare. Se aruncă realmente la pieptul meu. Lansează din nou, avionul zboară departe, îl pescuieşte şi revine în fugă la mine. Ne îmbrăţişăm iar. Încă o dată şi încă o dată, simt cum gestul pompează tandreţe într-un imens gol sufletesc.

Cu lupa şi capul lăsat într-o parte

O invenţie de dată recentă: expoziţia de foi xeroxate ori scoase la imprimantă. În Constanţa, primul care a folosit-o este, cred, dl arhitect Radu Cornescu. Acum zece ani, domnia sa a expus la biblioteca judeţeană un şir lung de reproduceri pixelate după cărţi poştale şi fotografii, grupate sub titulatura exclamativă „Mamaia acum 100 de ani!”. Mi-aduc aminte că l-am întrebat la vernisaj de ce pagini fotocopiate şi nu originale. Mi-a răspuns că originalele sunt ultra-valoroase (le ţine undeva sub mai multe lacăte), iar biblioteca nu poate garanta, vezi bine, integritatea lor. Înclin să cred că nu acesta era motivul, fiindcă după câteva săptămâni aceeaşi expoziţie îşi găsise loc la Muzeul de Artă din oraş, unde integritatea operelor de artă e, de bine de rău, asigurată. În paranteză fie spus, lângă Tonitza, Grigorescu şi Pallady expoziţia de xeroxate a dlui arhitect se înfăţişa, clar şi trist, drept ceea ce era.

Ideea însă a prins, iar biblioteca publică a Constanţei a fost trasă în noroiul ei. A fost, în mai multe rânduri, martor siluit al acestui tip de fapt „artistic”, ba chiar putem pentru ca să spunem că a participat şi participă la o tradiţie locală. Despre ce e vorba. Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi-a făcut o datorie de onoare din a oferi anual constănţenilor, în lunile de vară, un set de reproduceri după documente din colecţiile sale, aşezat sub un titlu pompos. Şi asta la sediul bibliotecii judeţului. Anul acesta expoziţia e dedicată Primului Război Mondial şi a fost vernisată mai devreme, la sfârşitul lunii mai.

Lăsând la o parte conţinutul, cópiile (de format A4 şi A3) ce compun expoziţia cu pricina au, ca de obicei, o trăsătură comună: nu sunt însoţite de note explicative, autorii nu şi-au bătut capul cu descrierile, au lăsat cititorii să se descurce cum or putea. În rest, diversitate: pagini în română, dar şi în germană, franceză, bulgară, engleză (şi nu traduceri, ci texte diferite); foi micşorate, încât scrisul apare mic şi înghesuit (musai să aduci o lupă ca să citeşti) şi texte mărite, lăbărţate; foi cu contururile literelor aproape pierdute, foi înnegrite şi foi cu un aprig fond roşu ce îneacă literele; foi în care corpul textului e aşezat pieziş, aşa că pentru a urma curgerea frazelor trebuie să-ţi ţii capul strâmb, riscând un torticolis. Ce să mai spun? Vizionare plăcută!

Gonim în zori

Călătorie, împreună cu două colege, la Biblioteca „Panait Istrati” din Brăila – interes de serviciu. Dimineaţa e radioasă, dar habitaclul SuperNovei noastre (voiajăm cu maşina bibliotecii) incomod, aşa că sugerez să îndesim popasurile: ne-ndreptăm şalele, culegem maci, ascultăm melopeile păsăretului de câmp, facem poze, ronţăim nişte biscuiţi, ne luptăm cu căpcăunii care-şi rotesc de zor braţele lungi, de-o parte şi de alta a şoselei… Şoferiţa se opune vehement, musai să ajungem înainte de zece la Brăila, iar drumul e lung.

După un răstimp în care furnicile mi-au luat în stăpânire piciorul drept până către şold, reiau ideea într-un registru intelectual, potrivit unor oameni de cultură ca noi: „Dar dacă am lua câteva lecţii pe traseu? Ruinele Cetăţii Carsium, crucile de piatră din Oraşul de Floci, străvechea albie a Ialomiţei, ciulinii Bărăganului. Niţică istorie, niţică geografie…” „Pofta’n cui cu istoria!”, vine prompt răspunsul de la volan.

Când intrăm în satele câmpiei mă pomenesc rugându-mă să facem o pană. Mai întâi poftesc la o pană mică, de cauciuc, apoi la una mare, de motor. Zadarnic, gonim (vorba vine) în siguranţă şi ajungem la destinaţie cu trei sferturi de ceas mai devreme decât momentul prevăzut, timp aproape suficient să preiau controlul corpului.