Arhive pe etichete: primavara

Buburuza

Discuție

Cu ani în urmă, pregătind terenul pentru a turna o limbă de ciment în curtea din faţă, am ruinat grădiniţa cu flori a soacrei mele. Am tăiat tufele de trandafiri, am scos garofiţele şi tufănelele, am călcat florile de piatră, am dezgropat cepele florilor primăvăratice. Buburuza, aşa-i spuneam noi soacrei mele, a suferit, dar nu s-a dat bătută: a răscolit pământul pe care-l răsturnam din roabă, a recuperat bulbii întregi şi i-a replantat. „Oricum trebuiau despărţiţi că prea făcuseră mulţi pui”, mi-a zis după ce a terminat lucrul. De atunci avem în fiecare primăvară, de-a lungul aleii de pe latura de sud a casei, un şir stufos şi înmiresmat de ghiocei, lalele, zambile şi narcise de mai multe soiuri.

Aşa a fost mereu Buburuza: preocupată să repare ce stricam noi, să continue ce lăsam neterminat, să îmbunătăţească ce făceam strâmb, să rearanjeze ce lăsam vraişte, absorbită cu totul de vieţile noastre, de grijile noastre, de bucuriile noastre. A absolvit în tinereţe o şcoală de dactilografie şi a lucrat o vreme ca secretară, însă după căsătorie a rămas acasă şi a trăit doar prin sforţările bărbatului şi prin întâmplările fiicelor şi nepoţilor ei. Era foarte discretă, dar o simţeam peste tot, în rufele apretate, în aerul proaspăt al camerelor şi în pernele scuturate, în străveziul ferestrelor, în aburii borşului de perişoare, în ispitirea plăcintei de duminică, în fierbințeala sobelor, în consistenţa fină a dulceţii de cireşe. Când a murit, în martie anul trecut, am simţit crestătura adâncă a fiecărei vorbe nepotrivite pe care i-am adresat-o, a fiecărui gest necuviincios făcut faţă de ea. Sunt convins însă că m-a iertat.

Tragem o băncuţă sub streaşina casei, la adăpost de respiraţia rece a cerului, şi ne sorbim cafeaua de dimineaţă. Florile preferate ale Buburuzei, narcisele albe, cu marginea roşie şi franjurată a bănuţului auriu din mijloc, au îmbobocit.

Buchet de primăvară

Discuție

ghoceiNu luam nimic cu noi, bricege, sandvişuri ori sticle cu apă
când ni se făcea foame adunam măceşe şi le sugeam pulpa rubinie, acrişoară
dând la o parte seminţele cu perişori despre care auzisem că dau mâncărimi la şezut
dacă ne era sete mestecam ca pe dropsuri bulgări mici de zăpadă
scoşi din inima curată a troienelor micşorate.
Pădurea tremura de spasmele vântului
epidermele de frunze mucegăite se rupeau sub picioarele noastre.
Culegeam cocărăi, viorele şi toporaşi
dar ce ne doream cu ardoare – podoabe alese – erau ghioceii
un buchet de flori de primăvară, oricât de mare, n-are farmec fără ghiocei
în pădurea noastră erau puţini şi greu de găsit
odată am făcut o hartă cu locurile unde i-am dibuit
nu mai ştiu cu ce succes în anii următori. Mergeam la întâmplare,
depărtându-ne sau apropiindu-ne de lizieră
uneori simţeam că ne-am rătăcit, niciodată nu spuneam asta cu voce tare
batalul cu margini înălţate al unei vechi sonde de ţiţei ne era punct de orientare
„Hei, covorul ăsta de ghiocei e-al meu!”, striga hâtru Nicu din spatele unui tufan căzut.
Erau preţioase buchetele astea pe care le ofeream în fiecare martie
convinşi că nu poate fi bucurie mai mare pentru mamele noastre.
După o vreme camarazii n-au mai vrut să meargă
nu toţi deodată, mai întâi unuia i-a murit mama
culegea şi aşeza buchetul pe mormântul ei, dar era sfâşiat
şi era altceva
apoi altul ne-a şocat cu întrebarea „La ce bun?”
„Cum? Căutarea… Şi mamele noastre. Lor le plac.”
„Nţţţ. Mamei mele nu-i place. Ştii, e doar o mână de ierburi ofilite.”
Încă mulţi ani am colindat vâlcelele înmiresmate, tot fără mâncare şi apă
mănunchiul creştea (doi, trei ghiocei în mijloc)
frumos destin să fie primit de mama, îmi ziceam
seara florile se înzdrăveneau una după alta în acelaşi pahar pântecos cu picior scurt.

Flori galbene

Standard

papadiiNu e o întâmplare că plantele entomofile de primăvară, marea lor majoritate, au flori galbene, susţin botaniştii. Motivul ţine de albine, pe care plantele caută să le atragă pentru polenizare.

Albinele au cinci ochi şi văd diferit de noi lumea înconjurătoare, dar percep formele şi culorile obiectelor, inclusiv, evident, pe cele ale florilor. Însă, primăvara, intensitatea mai redusă a luminii solare le îngreunează desluşirea culorilor. Situaţia e similară, probabil, aurorei şi amurgului din zilele de vară. Există totuşi o şansă: culoarea galbenă rămâne vizibilă pentru albine chiar şi în lumina mai slabă a tinereţii anului. De fapt, apidele văd florile aurii în două culori dispuse concentric: un inel alb care împresoară o pată roşie, ceea ce înseamnă că florile se înfăţişează ca ţinte, indicatoare pentru ghidarea zborului şi „aterizarea” albinelor culegătoare între staminele încărcate de jar.

Fluturaşi

Standard

Nevastă-mea crede că o acţiune de promovare a cabinetului îi va aduce mai mulţi pacienţi cu dureri de dinţi şi măsele în sala de aşteptare. Ca atare, mă roagă să-i fac un pliant.

Deschid laptop-ul şi mă pun pe treabă. Desenez un molar grăsun şi vesel, cu coletul protejat de un fular lung, vărgat şi cu ochii mari, verzi-albăstrui, cam ca ai soţiei. Îl aşez în mijlocul unui dreptunghi, trec adresa cabinetului şi câteva servicii stomatologice, adaug un slogan flamboaiant, înec totul în galben-mămăligă şi scot la imprimantă. I-l arăt, e perplexă, mâzgăleşte sloganul, scrie în loc o formulă simplă, îmi cere să subţiez dintele, mă opun, oftează prelung. După un drum la Xerographix, rânduiesc pe masa din sufragerie câteva teancuri înalte cu fluturaşi traşi pe hârtie lucioasă.

Cum iarna a fost blândă, câteva săptămâni după asta, când nu avea pacienţi, cu o taşcă agăţată de gât, Adriana a luat la picior străzile cartierului nostru, ba chiar şi unele de dincolo de graniţele lui, vârând în cutiile poştale peticele de hârtie. Uneori am însoţit-o şi eu ori Mircea, în special sâmbăta şi duminica.

„Chiar dacă strădania noastră n-o să aibă mare succes, mă bucur că am ieşit din casă, că am putut să fac agale drumuri lungi, inclusiv pe străzi lăturalnice pe care nu mai fusesem din copilărie, să văd feţele noi ale oraşului, să întârzii în faţa chioşcurilor cu flori, să citesc titlurile ziarelor pe tarabe, să privesc frunţile trecătorilor, să-mi împart covrigii cu câinii de pripas. Dar cel mai mult mi-a plăcut că, după mulţi ani, am putut să observ împrimăvărarea oraşului… creşterea zilei, cântecul guguştiucului, primele narcise, înflorirea forsiţiei şi a piersicilor…”, mi se destăinuie soţia, înfigând linguriţa în cataiful pe care i-l ofer în neschimbata cofetărie „Ghiocelul”.