S-a deschis „mall”-ul Maritimo. Un orăşel comercial, la marginea de nord a Constanţei, închis între ziduri şi acoperişuri albe, doldora de cofetării, cafenele, restaurante, dar în special de magazine: îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi parfumuri, bijuterii, animale de companie, electronice, vinuri şi spirtoase etc. Ca să nu pomenesc şi „hypermarket”-ul din incintă.
Însă Maritimo este şi parc şi spaţiu pentru expoziţii, concerte şi alte evenimente mai mult sau mai puţin artistice. E o grădină protejată de intemperii, cu alei largi, şerpuitoare, pavate cu gresie deschisă la culoare, copaci artificiali, bănci pentru relaş, havuzuri, ronduri şi pete florale nu lipsite de gust şi imaginaţie. Curată, caldă, luminoasă, aerisită. Cu jandarmi binevoitori şi femei de serviciu prompte. Toate astea sunt, în primul rând, instrumente de marketing. La fel este muzica ce răsună tonic din boxele invizibile. Ştiţi, bineînţeles, povestea cu vacile care dau mai mult lapte dacă Beethoven sau Chopin se aud, surdinat, în grajd. Poate e adevărată, poate nu, cert e că specialiştii în vânzări cred în ea şi o aplică, cu modificări ale melopeelor şi aici. Pe scurt, „mall”-ul este o „găselniţă” negustorească, desigur occidentală, o modernă cetate a consumului, în care patronii joacă majoritatea cărţilor pe miza „mulsului” vizitatorilor de bani.
Am văzut Maritimo într-o dimineaţă obişnuită – liniştit şi aproape pustiu – şi în după-amiaza zilei naţionale, plin ochi de oameni de toate vârstele şi, datorită unei scenete dansante cu un Moş Crăciun graseiat şi câteva „crăciuniţe” voluptoase, zgomotos şi dezlănţuit ca o navă spaţială în vrie. Lăsând la o parte chichirezul unor „instalaţii” precum aceasta cu Moş Crăciun, dinspre vizitatori, prospeţimea aerului, limpezimea, curăţenia, „mezanplasul” „mall”-ului compun ceea ce înseamnă normalitatea „shopping”-ului. M-am mirat să constat, la aproape toţi cei pe care i-am chestionat cordial, dar fără frivolitate, fie ei prieteni, colegi, ori simple cunoştinţe care au vizitat Maritimo, că această normalitate e percepută ca ceva formidabil. Oare de ce?
Răspunsul meu este că, în mod trist, în Constanţa ne lipseşte, pentru o bună comparaţie, firescul spaţial al cumpărăturilor. Nu avem locuri de normalitate a cumpărăturilor, mai exact, avem puncte, dar nu şi zone de normalitate, spaţii cu un contur mai larg, artere comerciale în genul frumoaselor străzi Republicii din Braşov şi Nicolae Bălcescu din Sibiu. Din ce ne spun bunicii şi ne arată cărţile poştale vechi, bulevardul Carol de altădată, Tomis-ul de azi, între Hotel Grand şi Piaţa Ovidiu, cu firmele colorate ale prăvăliilor şi copertinele vârstate, întinse până la marginea trotuarului pentru a proteja deopotrivă mărfuri şi clienţi, era un astfel loc de firesc al târguielilor. Dar azi?
Teoretic ar fi zona pietonală a străzii Ştefan cel Mare. Dar, plină de praf, noroi sau gheaţă (în funcţie de situaţia atmosferică), bântuită de grupuri canine în plin fuleu sau în toropeală vecină cu descompunerea, de pungaşi talentaţi, cerşetori de ambe sexe şi insistenţi vânzători de telefoane mobile la preţ de chilipir, numai potrivită cumpărăturilor nu e. Iar asta nu e tot. Pe Ştefan cel Mare îţi aţin calea tineri înfipţi şi vizionari care văd în tine, sau în copilul tău, o viitoare stea a „modeling”-ului, aşa că îţi aranjează rapid, contra unei taxe modice, o şedinţă foto. Înfundate de chiştoace şi pucioase greu de identificat, ţâşnitorile par să fie eprubete ale unor experimente chimice stradale deosebit de interesante. Sub pavajul ondulat al străzii, sau surpat de-a dreptul, ghiceşti, în timp ce-ţi priveşti pantofii stâlciaţi, o intensă activitate telurică. La răstimpuri, puşti impetuoşi se pripesc în jurul unei mingi de fotbal şi te prind, fără să vrei, în miuţa şi în visul lor de a deveni Hagi sau Bănel Nicoliţă.
Către sfârșitul secolului al XIX-lea, Piața Ovidiu (numită Independenței pe atunci) avea neașteptata incandescență a unui apus de vară. De vină era nisipul roșu, adus cine știe de unde, așternut peste prundișul pavajului și stropit cu sacalele de mai multe ori pe zi. Poate că era plăcută la privit, însă vilegiaturiștii sosiți la băi se plângeau că poalele hainelor de plimbare li se colorează în roșu aprins. După o vreme primăria a găsit soluția. A acoperit piața cu un strat de pietriș „quarțos” alb, care, bătucit cum trebuia, nu numai că făcea priză bună, dar nici nu ridica nori de praf. Grațioasele „baigneuses” puteau zâmbi din nou, fără griji, domnilor curtenitori.
Blogul lui Alexe 