De închiriat – Charles Simic

O cameră mare, curată,
Inundată de lumina soarelui
Și un gândac
Să-ți povestești și belelele.

Lăuta

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți împărați Constantius și diferite împărătese Constantia”.

Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.