Galbeni

Unul dintre verii mei, stabilit de multă vreme în Bucureşti, petrece câteva zile în Constanţa şi îmi dă un ţâr. Mai mare cu şase ani decât mine, jovial fără excese, subţire şi chipeş, cu un zâmbet şugubăţ şi melancolic, pasionat de electronică şi fotografie, neîndemânatic la miuţele de maidan dar briliant la fazan şi ţurcă, Marian a fost unul dintre preferaţii copilăriei şi adolescenţei mele. Destinele ne-au despărţit într-atât încât, de la nunta lui, în fierbintea vară a lui 1990, nu ne-am mai văzut decât de două ori.

Îl regăsesc grizonant şi cu niţică burtă, dar la fel de cordial. Profităm de seara călduţă şi facem o plimbare la pas. Pentru o pizza super-delicioasă coborâm spre Piaţa Ovidiu, străbătând o bucată de oraş parcă făcăluită cu polonicul de Haplea al lui Dinescu. Îi evocăm copios pe bătrânii copilăriei noastre. Legat de bunica, Marian îmi povesteşte o întâmplare de care nu aveam habar.

Spre sfârşitul anilor 1930, pe când abia împlinise 20 de ani şi era încă la părinţi, bunica Floarea (numele ei de botez era Aurica însă i se spunea Floare sau Floarea, datorită frumuseţii şi fragilităţii ei aparente) s-a hotărât să se apuce de comerţul cu petrol lampant. Satele din preajma Târgoviştei au fost bogate în petrol, astăzi zăcămintele lor sunt secătuite, dar pe-atunci extracţia era avântată, sondele de foraj şi poate chiar puţurile de mână, din care ţiţeiul era scos cu ciuturile, pişcau obrazul pământului. Pe-undeva prin apropiere trebuie să fi fost şi rafinăriile, iar bunica făcea ceea ce făcea orice găzar ambulant: cumpăra câteva zeci de vedre de petrol de lampă de la distilerie, le încărca în butoaiele unui car, apoi bătea satele şi târgurile îndepărtate, de la câmpie ori de sub munte, pentru a vinde cu oarece profit. Uneori se întovărăşea cu alţi telali cu căruţe, dar deseori mergea neînsoţită. Deşi asta nu era deloc o treabă de femeie singură: drumurile erau lungi şi proaste, podurile aproape inexistente (cele mai multe cursuri de apă erau trecute prin albie), oamenii săraci, tâlharii numeroşi. Pentru cei din urmă, bunica avea pregătită între pleduri o armă de foc cumpărată de la o cătană trecută prin Marele Război.

Când a abandonat negoţul cu gaz, strânsese o sumă destul de importantă de bani, pe care a preschimbat-o în florini de aur. A legumit îndelung florinii, folosindu-i doar pentru lucruri esenţiale, precum cumpărarea de pământ, o bună parte păstrând-o pentru momentul în care cele trei fete ale ei se vor fi mutat la casele lor. La fel au făcut şi ele, peste o vreme, cu copiii lor, aşa că mica agoniseală s-a împărţit la zece: cei zece nepoţi ai bunicii Floarea.

Bătut în anul 1885, galbenul pe care mama l-a dăruit soţiei la căsătoria noastră are zimţi fini pe muchie, figura împăratului Franz Iosef al Austriei pe avers, acvila cu două capete pe revers şi o strălucire cu totul aparte. Dar are şi un mic orificiu, fiindcă în tinereţe, de sărbători, mama îl purta la gât, cu uşoară semeţie, prins de o bentiţă îngustă din catifea neagră: era picătura ei de aur.

Percheziţie

Percheziţie matinală la locuinţa preşedintelui Consiliului Judeţean. Cum biblioteca e la doi paşi, privesc curios, de la fereastră, desfăşurarea acţiunii: jandarmi înarmaţi până în dinţi ţin porţile din fier forjat şi străjuiesc proprietatea, civili în costume, purtând cutii de carton în braţe, fac un du-te vino între vilă şi maşinile negre din stradă, inşi de-ai casei dau de pereţi uşile şi se fâţâie surescitaţi în jurul piscinei şi printre acareturi. O chită mare de reporteri se agită la intrarea principală. Şase-şapte fotografi au luat poziţii strategice pe rezervorul de apă de lângă zidul grădinii. Şi-au instalat camerele pe trepiede înalte şi s-au aşezat turceşte pe cimentul smolit, pregătiţi să imortalizeze momentul în care Baronul muşcă ţărâna.

Închid fereastra, îmi fac o cană de cafea şi cercetez internetul despre motivul percheziţiei: abuz în serviciu. O vreme mă bântuie o frază a lui Alain: „autorităţile se numărau printre nenorocirile pe care, resemnat, le înduri”. Mă întorc însă repede la mâzgălitul volum „Arta de a citi”, pentru a-mi împrospăta lecţia minunată a unui alt francez, Émile Faguet, despre cum se citeşte poezia. Asta fiindcă elevii unei clase de-a şaptea ţin o şezătoare literară în bibliotecă, iar diriginta lor m-a rugat stăruitor să le spun ceva.

Burduf

Doina, colega de la departamentul de cărţi vechi şi preţioase al bibliotecii, îmi cere ajutorul pentru descrierea unei ediţii bibliofile. E vorba de o antologie ilustrată de poezie japoneză, publicată în 1970 de editura Univers.

Cartea are din tipografie un frumos semn de carte şi o mapă cartonată care se închide vârând un mic ivăr din plastic într-o urechiuşă ţesută. Cu totul neobişnuită este însă legătura: filele volumului sunt pliate o dată şi cusute la capetele libere. (Cusătura este manuală, cu fir dublu de bumbac, după o tehnică tradiţională japoneză numită Watoji.) Prinse astfel în cotor, paginile par netăiate. Nu e însă cazul să fie spintecate, fiindcă articularea este voită: feţele interioare nu sunt imprimate şi nici măcar numerotate, haiku-urile, dodoitsu-urile şi celelalte poezii nipone fiind tipărite doar pe feţele exterioare ale buclelor de hârtie.

Cum îmi place foarte mult, mă simt ispitit să propun eu un termen pentru această arhitectură a foilor: paginaţie tip burduf de acordeon. Amica mea îl primeşte cu o exclamaţie veselă.

Brad

Plantez, într-un colţ al grădinii, bradul cumpărat pentru Crăciunul trecut. Cu infimă speranţă de prindere, fiindcă în cele două luni cât a stat, gătit, în ghiveci, nu doar că nu a dat semne de viaţă, dar s-a pleoştit. Smocuri mici de ace au pălit, iar ramurile de jos s-au uscat. Asta deşi l-am aşezat în lumina ferestrei şi l-am udat des şi abundent. Dau vina pe rădăcină: eliberată din bulgărele tare de pământ al vasului, nu e mănunchiul de ramificaţii aşteptat, ci o scurtătură roşiatică, răsucită şi ciumpăvită ca mâna unui lepros.

Totuşi, după numai câteva zile, vârfurile ramurilor încep să se umfle, protejate de-o coajă maronie şi tare, precum elitrele cărăbuşului. În scurtă vreme, aproape toate crengile se lungesc cu câte un pămătuf fragil de fire verzi şi mătăsoase. Îmi aduc aminte profeţia celui care ne-a vândut copăcelul: „În 50 de ani se face de 50 de metri, iar trunchiul de juma’ de metru în diametru”.