Arsură

Am împuns-o des cu o scobitoare lungă
și, prin geamul nițel afumat al cuptorului,
n-am scăpat-o din ochi
totuși pâinea lunguiață, cu măsline și chimen s-a făcut scrum
soția e siderată și supărată
iar vinul îndulcit cu miere aruncat în chiuvetă
cum să-i spun că m-am pierdut în gândul unui poet?
când fac dragoste trupurile se coc asemenea pâinii

Cașto

– Țigări? Marlboro, Viceroy, Kent? mă chestionează o doamnă platinată şi fără vârstă în stația autobuzelor din piața Unirii. O face de la distanță (de altfel, suntem singuri în stația foarte aglomerată altădată), ascunzându-și răsuflarea în spatele unui evantai pictat. Îi răspund că nu fumez.
– Da’ poți să faci cadou la un fumător, așa-i?
– Sau o fumătoare, zic într-o doară.
– Ei, vezi! face înveselită, hai că-ți dau ceva cașto: Vogue, aventură la Paris, numa’ opșpe lei.

Fără să mai aștepte sancțiunea, deschide geanta pe care-o poartă pe umăr, o geantă imensă, tip cufăr de călătorie (inclusiv cu protecții metalice la colțuri), cotrobăie o vreme prin ea și scoate un pachet argintiu. Îi face un duş abundent în zeama unui pulverizator Sanytol, foarte atentă să nu-i lase vreun călcâi al lui Ahile, apoi mi-l oferă stând locului şi întinzând mult brațul, ca peste coama unui zid gros.

Cât despre „cașto”, e prima oară după mai bine de 35 de ani când îl aud. Îl foloseam în copilărie, rar, e-adevărat, fiindcă cei din jur strâmbau din nas la auzul lui (îmi spuneau că-i țigănesc), dar îl şușoteam şi scriam des. Îmi plăcea sonoritatea lui izbitoare, percuția lui, cum ar spune Andrei Pleșu. Îmi aduc aminte că-l asociam cu un mușchi noduros, cu un biceps dezvoltat și încordat. Îl rostesc de câteva ori, destul de tare, la adăpostul măștii. Just give it a chance! îmi spun, nu fără oarece entuziasm.