Lupte

O doamnă cu figura obosită dă să intre în Prăvălia cu cărți. Ține strâns de mână un băiețel în costum bleumarin, cu însemne de școală. „Cum o carte?? De ce o carte? Dar Mec-ul meu?!” strigă puștiul zburătăcind guțanii de pe streșinile din preajmă și provocând destule nevroze în librărie. Nu aud ce-i spune însoțitoarea – bunica, se va dovedi mai târziu – dar are efect: „Atunci merge și o carte! Dar o aleg eu”, punctează copilul. Dă câteva ocoluri insulei lungi și înguste cu straturi de cărți din încăperea principală (în care e mai multă lume decât ai crede), se oprește ici și acolo, răsfoiește preocupat. „Uite, buni, asta pot să citesc, are decât puține cuvinte”. Buni nu-i de acord, e o carte de desenat. Câteva secunde îl scap din ochi. „Pe-asta o vreau!!”, îl auzim cu toții deodată, „Nic Năstrușnic și luptele cu păduchii, c-am avut și eu păduchi, de la Ușică, să văd dacă și el i-a bulit tot cu oțet”.

După ieșirea perechii, în librărie se așază o liniște groasă, de praf și pulbere. Îl caut discret pe Nic Năstrușnic și-l citesc pe-ndelete, încercând să feresc coperta de privirea unei librărese frumușele și serviabile. Un sfert de oră mai târziu, închid volumașul și îi mulțumesc șoptit puștiului dolofan cu țignal de profet.

Vechituri

Scot de pe-un raft al bibliotecii Fierbea as’ noapte marea…, o cărțulie de versuri scrisă de Grigore Sălceanu, fost profesor de română și franceză la liceul Mircea. E în stare foarte bună, dar pas de răsfoiește-o! Tranșele îi sunt împreunate, exact ca la ieșirea de sub teascul tiparniței, acum 85 de ani. Cum am coupe-papier-ul potrivit, îmi iau libertatea de a-i tăia filele, cu grijă și bucurie.

În interior descopăr mirat o foiță zburătoare, movulie, care vestește și laudă apariția altui op al editurii (Cartea Românească), un flyer publicitar, am spune noi astăzi, un fluturaș presat între două pagini, dintr-o specie a trâmbițării publice dispărută demult. Volumul, caracterizat drept „atrăgător” și „de mare succes”, se numește O picătură de parfum… și e tot de versuri (și tot cu puncte de suspensie – poeții mai vechi mizau mult se pare pe pauze). Tudor Arghezi e citat pe-o față a fluturașului colorat în sprijinul autorului, Tudor Măinescu: „Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prietenește în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-și poată toarce toată mătasea împletită cu emoțe și sfieală pe vrejul versurilor din primul volum”.

Caut cartea lui Măinescu în colecțiile bibliotecii și o găsesc. E cu patru ani mai tânără decât Fierbea as’ noapte marea…, elegantă, deși cu legătura refăcută, cu tipar mlădios, bleumarin, înveselit de galbenul-pal al hârtiei japoneze, cu paginile tăiate frumos și dedicație olografă a poetului pentru Camil Petrescu. Nu mă-ndoiesc că Picătura de parfum știe că toate astea fac oricui o primă impresie grozavă dar, pentru ca cititorul să știe precis cu cine are de-a face, ea a plusat: și-a comandat o Autobiografie, pe care a așezat-o imediat după prefață și care sună astfel:

„Sânt un cuvânt omis dintr ‘o poemă,
Pe japoneze file editată,
Și osândit de-a soartei anatemă,
Rămas-am până-acuma o „erată”.

Ediția e azi epuizată
Și alta ‘n loc ar fi o grea problemă…
Voi pribegi stingher, deși ca ‘n vată,
În mine port strălucitoarea stemă
A unui gând nebănuit și pur…
Voi fi stingher, destinul mi-a fost dur,
Dar îmi  surâde-o dulce ipoteză:

Ce-ar fi ca două brațe moi și fine,
Să desfășoare, vai, și pentru mine
O caldă și discretă paranteză!…”

Încântat de cunoștință!