Dimineață

Tivul ud al rochiei
în ceasul mieriu, deschizi braţele
să primești bineţele cerului

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

Monograf

Unde să cauți informații despre un personaj de seamă, dacă nu într-o carte ce-i e dedicată, într-o monografie a respectivului? Așa se face că vrând să găsesc casa în care a locuit, în lungul său sejur constănțean, Marin Ionescu-Dobrogianu (militar, autor al unor apreciate texte despre Dobrogea), scot de pe-o poliță a bibliotecii publice volumul Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-1938), personalitate plurivalentă a dobrogenisticii românești, scris de Luminița Stelian (editura Muntenia, 2014).

Lucrurile se anunță promițătoare. Aflu repede că soții Marin și Iosefina au stat, cel puțin la bătrânețe, într-o casă din peninsulă, situată în unghiul străzilor Mircea și Vântului: un imobil „pe 4 nivele, demisol, parter înalt, etaj și mansardă”, cu „elemente de renaștere și baroc”: intrare „monumentală” prin „arcadă flancată de doi pilaștri andosați”, „ferestre semicirculare cu bosaje și pervaz în relief”, balcon, deschis spre strada Mircea, cu monograma primului proprietar lucrată în feronerie, mansardă înaltă „tip renaștere franceză, cu lucarne semicirculare și o fereastră puternic individualizată prin pilaștri, arce și arhitravă” (p. 60). A fost construit în 1897 (nu de Ionescu-Dobrogianu) și este încă în picioare, fiind catalogat drept monument istoric, mai spune d-na Stelian.

Fiindcă descrierea îmi face poftă să văd maiestuoasa casă, jubilez când citesc că autoarea a avut inspirația să-i facă o poză și să ne-o arate în anexă. Sar nerăbdător peste corpul de pagini și ajung la imaginea „care înfățișează ultima locuință din orașul Constanța a familiei Marin Ionescu-Dobrogianu situată pe stradela Vântului colț cu strada Mircea cel Bătrân” (p. 302). Descopăr ce? O galerie bogată de viță-de-vie, probabil căpșunică roșie, în spatele căreia se întrevede-abia, doar cu parter, o casă prizărită și sfioasă. Nu etaj și mansardă, nu pilaștri, nu balcon cu casete de feronerie, nu renaștere franceză. Cică niște monografi duceau lipsă de canafi… Închid cartea și-o împing ușure, înapoi pe raft.

Abandon

Un bufet de bucătărie pe-o alee dintre blocuri, în apropierea pieței farului, sub amenințarea iernii belalii. Probabil că fostul proprietar l-a scos în stradă sperând că vreun amator îl va lua și se va folosi de el, fiindcă bufetul e pe picioarele lui, curățel și în stare destul de bună. Ușile și sertarele corpului inferior sunt la locul lor, la fel etajerele de sus, pe care erau cândva macrameurile, ceștile, farfuriuțele pentru șerbet, borcanele pântecoase cu zahăr și mirodenii. Vopseaua originală, verde pal și albă, e sărită în câteva locuri, lăsând să se vadă lemnul lucios. Un lacăt mic trebuie să fi legat cele două cârlige metalice, adăugate ușilor, ca să țină pofticioșii departe de tortul de biscuiți, înainte de pregătirea mesei de sărbătoare. Mă gândesc la un vers dintr-un poet uitat: „Bunicul și bunica te invită la ei, la cină”. În colțul unui sertar, unde se așeza cutia cu cartușele sifonului, e acum movilița făinoasă de la gura tunelului cariilor. Pe una dintre muchiile blatului gros, cineva a scrijelit litera „S” de mai multe ori și foarte fin, cu volute, nu cu unghiuri, ca o șoaptă în seri reci și dureroase.