Arhive pe etichete: Poezie

Nu există fregată ca o carte

Discuții

Luni, ani în șir am burdușit portofelul cu tot felul de chestii de nu-l mai puteam închide. Trebuia făcut ceva. I-am deschis toate pliurile și buzunărașele și i-am vărsat conținutul de-a valma pe masă. Aoleu, ce urs mi-a fost! Liste antice de cumpărături, bonuri și mai vechi de casă, multe cu cerneala ștearsă, monede, carduri de fidelitate la câteva farmacii, benzinării și mai toate supermarketurile din oraș, hârtiuțe cu inițiale, nume necunoscute și numere de telefon, cărți de vizită, unele pastelate, prospecte de medicamente, o trimitere la medicul cardiolog și o prescripție medicală, cărțile de identitate, de sănătate și de alegător, legitimația de serviciu, chitanțe de plată a trecerii podului de la Fetești, notițe cu titluri de cărți și cote de bibliotecă, desenul împăturit al planului pieței Ovidiu la 1900, un tichet de reducere frumușică la magazinul „Jos pălăria!”, bancnote (puține și mici), două fotografii alb-negru cu aceeași figură greu de pătruns, o foiță cu operațiunile de urmărit la revizia mașinii și alta cu metoda John Collins de construcție a unui avion de hârtie, un mărțișor ciufulit. Am sortat, am aruncat, am rearanjat.

Printre cărțile de credit am descoperit cardul Up Vacanță cu bani oferiți de angajator pentru voiaje naționale. N-am apucat să-l folosesc anul acesta, ne-a fost teamă de amenințările coronavirusului. M-am gândit la călătoriile planificate în ianuarie, dar am alungat repede melancolia. Călătorii?! Am închis portmoneul, simțitor slăbit, și m-am îmbarcat pe „Poesia presente”, antologia de poezie italiană a lui Francesco Napoli, nu înainte de a aluneca prin micul poem „There is no Frigate like a Book” al lui Emily Dickinson.

Nu există fregată ca o carte
Să ne ducă peste mări și țări
Nici vreun cal de curse ca o pagină
De poezie avântată –
Chiar cei mai săraci pot face călătoria asta
Fără apăsarea taxelor –
Cât de firesc e carul
Ce poartă sufletul omenesc –

Bucate

Discuții

„Revelionul ăsta am fost un răsfăţat”, îmi mărturiseşte încântat un amic. „Pentru că n-a vrut la restaurant (aveam bilete la Il Padrino Siciliano), nevastă-mea mi-a făcut, de voie de nevoie, tot ce-am poftit: salată boeuf, borş de oase, pui la tuci, ouă umplute şi pifteluţe (preferatele mele), plăcintă cu dovleac. Ba şi pâine de casă. Ştii…, cu vin îndulcit e a-ntâia. Başca sarmale, cârnaţi, caltaboşi. Da’ mi s-a aplecat, frate, acuma vreau altceva!”

„Ai putea să consumi câteva versuri”, îi sugerez serios. Ideea pare că nu-i e pe plac, însă înainte să protesteze încep „Cum să mânânci o poezie” (după Eve Merriam):

„Nu fi delicat.
Muşcă din ea.
Apuc-o cu degetele şi linge zeama care
s-ar putea scurge pe bărbia ta.
E pregătită şi coaptă acum şi oricând.

Nu ai nevoie de cuţit nici de furculită nici de lingură
nici de farfurie nici de şerveţel nici de faţă de masă.

Căci nu are sâmbure
nici cotor
nici pieliţă
nici ciupituri
nici seminţe
nici coajă
ca să le-arunci.”

După o tăcere scurtă, prietenul mă anunţă: „Şi ţie ţi s-a aplecat, frate!”

Neodada

Standard

Extraordinar efect al prelungitei strădanii pentru inventarierea documentelor la Biblioteca Judeţeană Constanţa: reinventarea poemei dadaiste. Ei bine, da! Dada.

„Ca să faceţi un poem neodadaist”, zice tristantzaran colega şi prietena Lucica cu voce declamatoare, dar niţeluş înăbuşită de masca chirurgicală ce-o apără de acarieni, bacterii, praf, mucegaiuri şi păduchi de bibliotecă, „luaţi un teanc de cărţi de pe poliţă, exact atâtea cărţi câte versuri vreţi să aibă poezia, plus titlul. Scrieţi apoi titlurile pe o foaie de hârtie în ordinea cotelor lor. Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.” Spre marea mea bucurie, prima poezie neodadaistă îmi este dedicată. Mulţumesc foarte mult!

Aventurile d-lui Ionel… (de Lucica V.)

Pălăria de pai
Schiţe despre fericire
Pe aripi de vis
Balada vestitorului.
Drumeţ în calea lupilor
Noapte şi zi.
Albastru imperfect
Dimineaţa devreme
Un om, într-o zi
Lanternă cu amintiri.

Interstiţii

Discuții

Inventarierea decenală a patrimoniului la Biblioteca Judeţeană Constanţa. De mai bine de jumătate de an, împreună cu câteva colege, şase-şapte ore pe zi, trezim la viaţă cărţile prăfuite, rânduite pe poliţele din depozitul general. Verificăm în catalogul electronic şi bifăm, cu cerneală portocalie, în „cronice bătrâne” titluri, preţuri, cote, numere de inventar. În pauze, ca să dinamităm rutina atroce, bem ness sau ceai de fructe şi declamăm poezii de amor: Brumaru, E.E. Cummings, Radu Stanca, Jacques Prévert, Nora Iuga, Edgar Poe, Anne Sexton, Charles Bukowski.

Buchet de primăvară

Discuții

ghoceiNu luam nimic cu noi, bricege, sandvişuri ori sticle cu apă
când ni se făcea foame adunam măceşe şi le sugeam pulpa rubinie, acrişoară
dând la o parte seminţele cu perişori despre care auzisem că dau mâncărimi la şezut
dacă ne era sete mestecam ca pe dropsuri bulgări mici de zăpadă
scoşi din inima curată a troienelor micşorate.
Pădurea tremura de spasmele vântului
epidermele de frunze mucegăite se rupeau sub picioarele noastre.
Culegeam cocărăi, viorele şi toporaşi
dar ce ne doream cu ardoare – podoabe alese – erau ghioceii
un buchet de flori de primăvară, oricât de mare, n-are farmec fără ghiocei
în pădurea noastră erau puţini şi greu de găsit
odată am făcut o hartă cu locurile unde i-am dibuit
nu mai ştiu cu ce succes în anii următori. Mergeam la întâmplare,
depărtându-ne sau apropiindu-ne de lizieră
uneori simţeam că ne-am rătăcit, niciodată nu spuneam asta cu voce tare
batalul cu margini înălţate al unei vechi sonde de ţiţei ne era punct de orientare
„Hei, covorul ăsta de ghiocei e-al meu!”, striga hâtru Nicu din spatele unui tufan căzut.
Erau preţioase buchetele astea pe care le ofeream în fiecare martie
convinşi că nu poate fi bucurie mai mare pentru mamele noastre.
După o vreme camarazii n-au mai vrut să meargă
nu toţi deodată, mai întâi unuia i-a murit mama
culegea şi aşeza buchetul pe mormântul ei, dar era sfâşiat
şi era altceva
apoi altul ne-a şocat cu întrebarea „La ce bun?”
„Cum? Căutarea… Şi mamele noastre. Lor le plac.”
„Nţţţ. Mamei mele nu-i place. Ştii, e doar o mână de ierburi ofilite.”
Încă mulţi ani am colindat vâlcelele înmiresmate, tot fără mâncare şi apă
mănunchiul creştea (doi, trei ghiocei în mijloc)
frumos destin să fie primit de mama, îmi ziceam
seara florile se înzdrăveneau una după alta în acelaşi pahar pântecos cu picior scurt.

Înduplecare

Standard

Toaleta hipermarketului tocmai fusese spălată: udată din belşug, pardoseala de gresie părea o oglindă azurie, iar un curent rece aducea miros proaspăt de citrice. Femeia de serviciu a cedat cu greu în faţa rugăminţilor mele, instruindu-mă apoi ofiţereşte să calc uşor, ca un balerin.

Uşa cu stencilul unui pantof bărbătesc retro era deschisă larg şi sprijinită de-o carte groasă, murată desigur, dar în stare destul de bună – un volum cu versurile lui Arghezi, care ar fi putut fi ediţia Cărţii Româneşti 1980, din care am primit şi eu un exemplar la premiu, prin clasa a VI-a. Tânara oacheşă s-a zborşit la mine când am rugat-o să mă lase să iau cartea („După ce că… Nu vrei şi mopul?!”). S-a îndurat însă de volum, după ce i-am recitat, ţintindu-i ochii negri, poezia „De-abia plecaseşi”, mică, romanţioasă şi foarte frumoasă, pe care am găsit-o apoi în paginile lui.

Bibliotecă

Standard

strânse una-ntr-alta
cărţi vechi şi cărţi noi stau în picioare pe etajere lungi, suprapuse
îmi plimb buricele degetelor pe cotoarele lor colorate
precum odinioară nuiauna de alun pe scândurile văruite ale gardurilor uliţei mele

din marginea unei poliţe scot I 6947 şi-i deschid evantaiul prăfuit:
„în casa scării, pe care o urcam încet şi care era luminoasă şi largă, plutea ceva din parfumul unei eleganţe trecute”
Marcela trece cu un teanc de cărţi
şi îl depune cu un icnet în cubul argintiu al liftului
apasă butonul pentru sălile de lectură doar după ce loveşte veselă uşile împreunate
ca şi cum ar franca o scrisoare care duce o veste bună

aliniate, înalte, rafturile sunt piese de domino
gata să primească bobârnacul care să le prăbuşească voios
dar să nu ne facem probleme pentru carte,
”Keep cool, everything is OK”, zice Umberto Eco

aşez volumul la locul lui
grijuliu ca un ebenist peticul de fildeş în corpul scrinului
liftul soseşte înapoi, gol şi turbulent: animal hămesit
pe-o tranşă lată trupul uscat al unui fluture de noapte
irizaţiile de beteală încă vizibile pe aripile lui franjurate

Grădina

Standard

Sub ploile lungi şi grele, grădina s-a sălbăticit
iarba a crescut peste măsură şi
buruieni semeţe au împânzit covorul lăţos
calc desculţ pământul abia zvântat
furnicile şi-au făcut muşuroaie roşiatice,
luând smocuri mari de gazon în stăpânire
puieţi sfioşi de cătină au răsărit sub arborii mamă,
pe traseele rădăcinilor apropiate de suprafaţă
spicele de raigras au făcut broboane de polen,
grădina pare stropită cu apă sfinţită
orfeoanele greierilor îşi transmit succesiv semnalele tăcerii şi reluării canonului
ramuri subţiri, din care viaţa se scurge lent,
săgetează pieziş şi palid coroanele copacilor
între mesteceni au înflorit câţiva maci: picături proaspete din venele vântului
tălpile picioarelor culeg exuberanţa grădinii,
precum acul de patefon metrul unei idile.

Iubire, fată, poezie

Standard

EPICAC a fost un computer foarte puternic, cu dimensiuni şi caracteristici speciale. Fusese proiectat de o echipă a faimoasei Facultăţi de Fizică a Universităţii Wyandotte (echipă condusă chiar de doctorul Ormand von Kleigstadt), pentru calculul precis şi rapid al traiectoriilor rachetelor de atac ale SUA. Îşi făcea treaba foarte bine deşi, spuneau perplecşi specialiştii, era cam ”leneş şi clicurile răspunsurilor lui aveau o neregularitate ciudată, ca un soi de bâlbâială”.

Dar lenea şi bâlbâiala au dispărut în momentul în care, după ce înţelesurile cuvintelor iubire, fată, poezie i-au fost introduse în memorie, a început să scrie… versuri. Din nenorocire, nu peste mult timp, computerul este avariat iremediabil. Scurtcircuit. În mapele generalilor americani şi pe mesele operatorilor lansatoarelor au rămas soluţiile fără cusur calculate de EPICAC pentru traseele rachetelor, „din orice loc de pe Pământ până la al doilea nasture de jos al paltonului lui Joe Stalin, dacă era cazul”. Iar din scurta lui activititate de poet au rămas mai multe versuri. Printre ele un sonet „simplu şi imaculat”:

„Iubirea e un şoim cu gheare de velur,
Iubirea e o piatră cu inimă şi vintre,
Iubirea e un leu cu dinţii de satin;
Iubirea-i o furtună cu frâie de mătase”.

Notă. Alte informaţii despre EPICAC, inclusiv despre circumstanţele distrugerii lui, la Kurt Vonnegut, în lucrarea cu titlu sibilin ”Bun venit printre maimuţe” (Humanitas, 2008).