Speranța

Un inimos ONG local organizează o croazieră gratuită pe mare. Nu pentru talasoterapie, eliberare ori contemplarea sufletului răsfrânt în valuri, ci pentru o discuție, amicală dar serioasă, despre orașul nostru, despre transformările lui (era să zic dezvoltarea lui), despre ceea ce este și ceea ce putea fi. Un soi de masă rotundă pe valuri. Ideea e minunată, dar ambarcațiunea la bordul căreia are loc întâlnirea… Dar ambarcațiunea… Ei, ei, ce-i cu ambarcațiunea? Nu-mi vine să cred: e goeleta Speranța, corăbioara din Toate pânzele sus!, filmul care mi-a încântat copilăria și care e „vinovat”, în bună măsură, de episodul marinăresc al tinereții mele.

Citesc cu inima strânsă condițiile participării (vai!, doar 20 de locuri), mătur tot de pe birou, începând cu motanul, și abia prididesc să completez formularul de înscriere. Răspunsul vine destul de repede: penultimul loc. Jubilez zgomotos. Mă întind după dolofanul cu combinezon de blană tărcată și îl smotocesc cu gândul la sarturi, vele, arboradă. Mă văd ajutând competent și dârz Speranța să prindă vântul în pânze.

Scotocesc podul casei după gabierii purtați în urmă cu mulți ani pe puntea bricului Mircea, îi șterg de praf și le înmoi pielea veche cu câteva straturi de cremă Apidermin Lux. Îi încalț și fac câteva sprinturi prin grădină, însă renunț, arată de parcă i-am furat de la muzeul holocaustului. În ziua ieșirii pe mare mă trezesc cu noaptea în cap, îmi frăgezesc trupul cu nițică gimnastică, îmbrac un tricou dungat și o pereche de pantaloni de doc.

Când ajung, cu aproape un ceas mai devreme decât momentul anunțat al molei, portul Tomis e înghițit de-o ceață groasă. Dar nu suficient de groasă ca să nu-mi dau seama că goeleta mea nu-i în zonă. „Trebuie să vină”, îmi zic și mă postez lângă farul roșu, de intrare în micul port, pregătit să-i admir și fotografiez siajul. Organizatorii sosesc agale, unul din ei strigă catalogul și ne invită la bord. La bordul Coraliei, un vas de pescuit modificat pentru plimbări pe mare. „Și Speranța?” întreb cu un nod cât un cap de nisetru matur în gât. „Aaaa, o găselniță, un cârlig pentru a atrage publicul, știi… Constanța – evoluție cu toate pânzele sus – Toate pânzele sus! – Speranța. Hmmm?? Te-ai prins? Nu??”. Urc pe Coralia și mă așez la pupa, lângă o fată frumoasă. Dar și lângă nara fumegândă a eșapamentului.

Țuț

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. Casată acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „a e i o u, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie, tinerele sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”

Siluetă înaltă

Tulpină efilată
seva reuşeşte să urce
pentru surâsul efemer

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

Cercel

Visez că sunt îndrăgostit. Mă grăbesc către întâlnire, ducând în căușul palmelor un ciorchine mare de struguri albi. Din când în când evit aglomerația orașului făcând niște pași urieșești pe deasupra trecătorilor și mașinilor. O văd jucându-se cu poarta unei curți, o poartă cu hăis-cea, precum ușile din saloanele vechiului vest american, iar inima aproape că îmi stă în loc. E emoția revederii, dar încă ceva: îmi dau seama brusc că strugurii poartă ghinion. Tot cu struguri încercase un filosof (la care se pare că țin mult în vis) să cucerească inima unei fete frumoase. Tânăra fusese îngrețoșată că mâinile lui de zgârciob atinseseră fructele și-l trimisese disprețuitoare la plimbare. (Filosoful cu pricina e Schopenhauer, dar în vis mă gândesc la Petre Țuțea.) „Trebuie să-i arunc”, îmi zic, însă ea e deja lângă mine, se înfruptă cu poftă din ciorchine și-și agață, râzând, la ureche, două boabe lunguiețe și sidefii, precum cireșele perechi.

Lecție de pian

Hoinărind prin orașul vechi ajung pe strada Callatis, în fața unei case năltuțe și suple, cu stucaturi refăcute recent, despre care știu că a fost construită la începutul secolului 20, pentru o doamnă cu nume minunat: Reveicuța Robovici. Una dintre ferestrele de la parter e întredeschisă și din cameră se aud acordurile unui pian. Rămân nițel la umbra casei și asist, clandestin, la o lecție, ucenica sau ucenicul cântă ceva rapid și, pentru urechile mele de amator, o face foarte bine. Vocea limpede a profesoarei se aude când și când cu intensitate variabilă (probabil femeia se plimbă prin încăpere), dar nu întrerupe interpretarea și din câte îmi dau seama, nu critică, ci anticipează și ghidează mișcările elevului. Suita se termină brusc, iar liniștea neașteptată ce urmează îmi oprește respirația. Îmi vine o idee nebunească. Aplaud de câteva ori, apoi o iau vesel la picior. Vântul dinspre larg mă șuieră prelung, ca un polițai de stradă.