Doi soți și-au încadrat copilul pe una dintre aleile parcului „Mircea” și merg în ritmul lui melcuit, de elev care doar ce-a încheiat o zi ingrată de școală.
Copilul (necăjit): Eu nu pot să învăț tabla înmulțirii. (categoric) Nu poot, să vă intre în cap. Și mâine să-i spuneți și lu’ doamna.
Mama (oftând): O înveți tu, micule, o iei încet și-o să te trezești c-ai învățat-o. E grea, nici noi n-o știm, dar…
Tatăl (furând vorba, cu siguranță): Eu o știu!
Mama (zeflemitoare): O știi pă dracu, las-o jos că măcăne. (aruncă o privire scurtă către bărbat) Zi no-ori nouă!! (după opauză) Șapt-ori trei? (după o altă pauză, mai lungă) Mda, și p-asta o știi în felul tău.
Eram patru: Cornel, Iulică, verii mei primari din partea mamei, eu și fii-miu, Mircea. Așezați în scaunele unui 4X4 care urca sprinten pantele drumului forestier. Discutam despre una-alta, cu adevărat preocupați eram însă să nu ne bușim țestele de capota capitonată și să nu ne lățim nasurile de geamurile securizate, nu vă ascund că mașina ne smucea bine de tot. Totuși, jubilam. Cu doar o oră-două înainte picoteam la țară, în casa părintească, vipia îmi cauterizase simțurile, mă storsese de energie, de idei, de dorință. Ascultam indiferent tremoloul plin de warm fuzzies al unui țânțar, cu siguranță același care mă chinuise în noaptea precedentă, când a sunat telefonul. Un alt văr, Marian, fratele primilor doi, ne aștepta la o cabană (a lui) pitulată undeva într-o circumvoluțiune din creierii munților Leaota. Un sejur la munte împreună cu prietenii (și modelele) anilor fericiți ai copilăriei mele? De nerefuzat!
Imediat ce-am intrat pe drumul pădurii, undeva în mijlocul comunei Moroeni, Tiguanul lui Iulică, surprins de macadam și hârtoape, a dat semne de uimire, lumini bizare i-au apărut pe bordul complicat. Și-a tras însă sufletul la umbra unei larițe, după care s-a pus cu forțe noi și fără alte mofturi la drum. Ne-a condus pe valea Ialomiței, apoi pe cea a râului Brătei, până-ntr-o poiană doar nițel mai mare decât covorul dăruit geamiei din insula Ada Kaleh de unul dintre ultimii sultani ai Sublimei Porți. Dar la fel de frumoasă. Pe această bucățică de pământ ruptă de lume, năpădită de iarbă înaltă, îmbibată cu miros de garofițe, măceși, rășină și zmeură, scăldată pe-o latură de ape vijelioase și-nconjurată din toate părțile de coaste abrupte, împădurite era cabana. A fost construită, aflăm de la Marian, de un italian cutezător și cu dare de mână, investitor în fabrici dâmbovițene și-n podgorii oltene, în locul alteia, veche și hrentuită. Menită întâlnirilor relaxate cu prietenii și cu iubita lui româncă, a fost botezată după râul ce-i spală și-i amenință temelia. Cu acoperișul puțin înclinat și asortat cu haina împrejurimilor, Brătei e somnoros și meditativ, primitor și bun vecin cu brazii înalți, cărora le împrumută iarna din căldura șemineurilor sale.
Un picior în iarbă și mulțime de gâze au zburat din calea mea. Am tras vârtos în piept aerul tare. Înaintea lui Marian, ne-a întâmpinat câinele lui, Haiduc, o apariție flocoasă și-atât de bucuroasă de oaspeți că era să ne rostogolim cu toții în fâneață. În locul ăsta neasemuit de frumos, ales de-un îndrăgostit bogat pentru a fugi de lume, am sorbit cu guri lacome primele pahare: coniac cu iz de prune și fum de pipă, îmbietoare producție proprie a unuia dintre veri.
Un adolescent își aștepta prietena în fața magazinului Tomis. Prietena!? Păi, pe cine altcineva poți aștepta, adolescent fiind, cu un buchet bogat de frezii galbene în mână? Îl priveam de minute bune, de la mică distanță, de pe terasa restaurantului McDonald’s, unde sorbeam o cafea slabă, așteptând și eu o nevastă moșmondită. Tânărul nu era genul agitat, era genul răbdător și încrezător. Stătea locului, căutând vag în lungul străzii Mihai Viteazu, fără să arunce măcar o dată ochii în telefon. Din când în când își aranja părul cu gesturi rapide, mecanice. Toată atenția îi era îndreptată către buchetul de flori, pe care încerca să-l protejeze de vântul țicnit, îl muta dintr-o mână în alta, din față în spate, din spate în lateral și iar în față, îl ținea îndreptat în sus (cu ambele mâini, bucurându-se vizibil de mireasmă), apoi în jos și din nou în sus. Figura lui îmi spunea că fragilele frezii se luptau din greu cu rafalele de vânt și norii de praf.
La un moment dat, a dispărut sub cortina tarabei vânzătorului de ziare din apropiere. A revenit în scurt timp, cu buchetul înfofolit cu totul într-o hârtie tipărită: pagina de titlu a „Dilemei vechi”, numărul cu tema „Poezie și pandemie”. (Restul revistei era la subraț.) N-am prins din păcate întâlnirea, soția m-a chemat urgentisim în altă parte („Pe Răscoalei, la fosta cofetărie Crizantema, un magazin mic de pantofi”), dar Shel Silverstein a anticipat-o frumușel pentru noi:
„Ar putea fi iederă otrăvitoare, Ar putea fi stejar otrăvitor, Oricum, iată buchetul tău! Hei – nu mai știi de glumă?”
Blogul lui Alexe 