Arhivele lunare: aprilie 2017

Acuarelă

Discuție

În drum spre băcănia lui Canea, am trecut prin fața unei ferestre deschise. Pe pervaz, un bloc de desen încăleca un ghiveci, foaia dinspre stradă era o acuarelă proaspătă, schițată cu gust: o floare-de-colț, așezată pe coperta pal-albăstruie a unei cărți. Mi-am sprijinit fruntea de gratiile ferestrei și am iscodit pictura. Corola albă lăsa să se vadă o bucată din titlu: O iub… „O iubeam!!” am exclamat entuziasmat, gândindu-mă la cărticica minunată a Annei Gavalda.

La-ntoarcere fereastra era tot deschisă, ghiveciul în același loc (în el era plantat un cactus rotunjor, cu țepi lungi și încovoiați), dar pictura dispăruse în tainicul de după perdea. Ceva mai sus de nasul meu, un păianjen mic aștepta prada. Își întinsese pânza între două dintre zăbrele. Zăbrele groase, negre, lucioase și reci. Am suflat încet spre el: o iubeeeam. Și-a strâns picioarele în semn de înțelegere.

Ursu

Discuție

E un motan tânăr și negru. Nu în întregime negru, la naștere, când l-au tăvălit prin funingine, ursitoarele l-au ținut, prima de gușă, a doua de lăbuțele din față și a treia de mustăți – acolo e alb.

La mijlocul verii anului trecut, pe când avea doar vreo două luni, a fost adoptat de trupa Teatrului de Stat din Constanța, modificând nițel piesa cehoviană „Ursul”, regizorul Felix Alexa îi rezervase pisoiului un rol mic, dar important, în brațele lui Marius Bodochi. Vreme de câteva săptămâni, Ursulică a repetat cot la cot cu actorii, iar la premiera din octombrie nu a ieșit din cuvântul regizorului. Din ce relatează ziarele locale, spectacolul a fost un succes și putem fi siguri că la asta a contribuit și jocul, ori mai degrabă joaca, motanului.

Nu am văzut piesa și nu l-am întâlnit pe Ursu, dar l-am văzut în poze și i-am simțit recent mirosul tare, de cotoșman în călduri, pe holul de la intrarea actorilor. Am aflat și că, de la primirea în trupă, a fost cazat chiar în clădirea teatrului, într-un closet nu prea folosit. N-a fost o hotărâre inspirată. Era alintat pe scenă și aplaudat din staluri, dar după reprezentație motanul se întorcea, actor singur și trist, în cabina lui, unde totul era alb și sclipitor: lumina becului, ușile și cercevelele, pereții îmbrăcați în faianță, vasele de toaletă din porțelan.

S-a îmbolnăvit. Mai întâi blana a căpătat un aspect soios, apoi au început să-i cadă smocuri mari de păr și s-a umplut de bube. A devenit irascibil și… tont. Stresul, a conchis medicul veterinar, care nu a putut găsi încă bolii un remediu eficient. Ursu nu mai poate apărea în fața publicului constănțean iubitor de teatru, are însă o casă nouă, mai colorată, mai veselă, mai plină de viață. Și un bun prieten într-unul dintre angajații teatrului.