Palatul Poștei în pericol

Fără vreun motiv aparent, într-o noapte a verii lui 1928, curtea din față a Palatului Poștei (Muzeul de Artă Populară de astăzi) s-a lăsat cu aproape jumătate de metru față de nivelul străzii. Și nu doar curtea, clădirea însăși se „scuturase” ca la un cutremur baban, ici și colo în interior apăruseră fisuri, treptele masive de la intrare se crăpaseră și se deplasaseră, coloanele ce susțineau terasa plesniseră, amenințând să se prăbușească. Nu fusese nici un seism în noaptea respectivă, iar imobilul era destul de departe de țărm, predispus, cum se cunoștea, la surpări. Ce să fie? s-au întrebat înfiorați locuitorii.

S-au temut de ceea ce era mai rău: adâncirea curții pavate cu bazalt artificial era un indiciu al alunecării maselor mari de roci din subsolul orașului, o prevestire a scufundării peninsulei Constanței în mare. „În două-trei zile suntem scafandrieri cu toții, domnule Mișule…”, va fi zis un fatalist. Arhitectul poștelor a sosit neîntârziat de la București ca să elucideze problema. După o anchetă scurtă, domnul Ionescu și-a dat seama că de vină nu erau forfecările straturilor de adâncime, ci… o conductă ce traversa subteranele zonei, cu o spărtură mare, din care apa se scurgea într-o veselie cine știe de cât timp.

Zambile

Soția primește de 8 Martie trei zambile robuste și înflorite, fiecare cu bulbul înghesuit într-un mic ghiveci. Două sunt galben-pal, galbenul e culoarea ei favorită, a treia albastru de Corund. Îi înveselesc cabinetul, dar parfumul lor dulceag-tare îi provoacă dureri de cap. Le scoate afară și-n locul lor pune Morning Glory cu Exarhu. Nu la fel de vesel, dar orișicât. Pe seară, le sădesc în solul mocirlos (de la zăpada căzută deunăzi și topită) din fundul grădinii, lângă tufa de trandafiri. Constat că mireasma lor are aici un rival pe cinste: damful cazanului de țuică, în plină funcționare, al vecinului. Mă fac mic și lucrez în liniște, am mai băut din tăria lui lamentabilă.

Cărți în dar

O colegă are frumoasa idee de a dărui cititorilor o parte din cărțile pe care unii concetățeni le donează bibliotecii noastre. Asta după ce le verifică, sortează, desprăfuiește. Sunt cărți de toate vârstele, cele mai multe trecute de prima tinerețe e-adevărat, dar nici elzevire, în bună stare fizică și foarte, foarte ispititoare din punctul de vedere al conținutului. Literatură, medicină, albume de artă, volumașe pentru copii, enciclopedii, de toate pentru toți, așezate la loc vizibil, pe polițele câtorva dulapuri scoase ad-hoc de la naftalina, și păianjenii, magaziei. Dacă ideea a prins? Și încă cum! Toți cei care intră-n bibliotecă iscodesc „anticariatul” Alinei, îngropându-și fața în șirurile de cărți ca-ntr-o tufă de liliac, și mulți bagă una-două-cinci la subsuoară. Ceva vechi pentru o bucurie proaspătă.

Brățara

S-a așezat oftând pe scaunul pe care i l-am oferit. Era nu doar mâhnită, ci stoarsă și de ultima picătură de energie. Mi-a spus că și-a pierdut brățara, cel mai probabil în bibliotecă sau în preajma bibliotecii. Cu o zi înainte a venit să împrumute pentru copil „Băiatul de pe facebook”, iar la întoarcere a constatat lipsa. A scotocit casa, curtea, mașina, aleea. Nimic. Din nefericire, nu i-am fost de nici un ajutor, nu găsisem, nu auzisem. Mi-a lăsat numărul de telefon și i-am promis că-i dau un țâr dacă aflu ceva. Ah, e doar un obiect!, m-a rugat să n-o judec prea aspru, e porte-bonheur-ul ei, primit în adolescență de la una dintre bunici. Fără s-o întreb a scos telefonul și mi-a arătat mai multe fotografii cu bijuteria: o brățară ca o dantelă veche, galben-strălucitoare, cu un bob mare de peruzea la mijloc și altele mai mici, negre, înșiruite de-o parte și de alta. Nu, n-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos! A vrut să mă convingă că podoaba merită tevatura și mi-a arătat și-o altă, minunată, priveliște: scânteile i-au revenit în ochii albaștri.