Arhivele lunare: februarie 2016

Ocazia unei bucurii

Discuție

O colegă a avut minunata idee de a folosi Ziua Naţională a Bibliotecarului ca ocazie pentru a scoate din hibernare talentele noastre, ale bibliotecarilor constănţeni (presupunând că e ceva de trezit). Iată de ce repetăm aproape zilnic (nouă fete şi cu mine – zece) „Gaiţele” lui Kiriţescu. O versiune prescurtată, desigur, şi modificată pe ici pe colo. (Dacă totul decurge normal, intenţionăm să ne înfăţişăm pe 23 aprilie, în faţa unui public format din ceilalţi bibliotecari şi din rudele noastre, curioase de-o aşa poznă.)

Repetiţiile au loc chiar în biroul meu, care are avantajul că poate fi preschimbat la repezeală în ceva ce aduce, dacă nu cu salonul unui conac, măcar cu o cameră obişnuită. Nu avem regizor, dar ne ţinem de instrucţiunile autorului, urmărim pe Youtube interpretările clasice şi dezbatem democratic cum şi cât să întindem de la unul la altul firul piesei, ca să nu-l înnodăm sau rupem.

Joc rolul lui Jorj, fiul fudul şi cam beţiv al Anetei şi al răposatului, dar des invocatului Tase Duduleanu. Sunt pe scenă de la începutul şi până la sfârşitul piesei, însă am replici puţine şi depărtate (la urma urmei, cât poţi vorbi în compania unor „gaiţe” de diferite vârste!?), aşa că am timp să observ sfiala şi grija colegelor de a găsi un anumit ton, un anumit gest şi, mai ales,  bucuria lor de a evada de la „ronţăiala” cărţilor şi de-a pătrunde în spaţiul tainic al teatrului. Actori? Suntem actori?! Nu ne grozăvim noi cu aşa ceva, dar am luat lucrurile în serios, iar senzaţia e uimitoare!

Adevărul

Discuție

Biblioteca noastră scoate la concurs câteva posturi de bibliotecar. O anunţ pe-o fostă colegă, îndemnând-o să se înscrie. A lucrat mai bine de zece ani în bibliotecă, nu fără sârguinţă şi plăcere, înainte de a fi concediată scurt, împreună cu alte câteva zeci de bibliotecari, la sfârşitul lui 2010.

Îmi spune că îi este dor de bibliotecă şi de ceea ce făcea aici, că i s-a făcut dor după două săptâmâni de la plecare. Mă bucur mult să aud asta, aşa că mai arunc o punte: e un concurs mai corect decât altele, iar un argument e faptul că, după unele zvonuri, în juriu vor fi cooptaţi specialişti din ţară, care nu au de ce să cânte în struna cuiva din conducerea noastră, fie ea directoarea ori contabila-şefă. „Am plecat printr-un concurs şi să mă întorc prin altul? Atunci nu am fost bună, dar poate sunt acum. Mă mai gândesc…”, îmi zice fără entuziasm şi n-am niciun dubiu asupra înscrierii.

Un concurs, două concursuri… Are dreptate amica mea, pentru a separa apele limpezi ale bibliotecarilor buni de cele murdare ale bibliotecarilor slabi, conducerea bibliotecii a decis în toamna anului 2010 să organizeze un concurs. Un concurs de cunoştinţe. Cu bibliografie, comisii şi tot tacâmul. (Nu au fost scutiţi de această încercare teoretică decât şefii, mai mari sau mai mici, în baza nu ştiu cărei legi.) Esenţial, deci, a fost să toceşti două săptămâni şi să ai baftă cu subiectele.

Ce nu a contat absolut deloc a fost ceea ce ai făcut înainte de asta la locul tău de muncă, cum te-ai achitat de îndatoriri, dacă ai fost silitor sau leneş, priceput sau stângaci, punctual ori întârziat, dacă ţi-ai văzut de treabă ori ai ieşit „niţeluş” prin oraş, în fiecare zi, să analizezi oferta mereu schimbătoare a magazinelor cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, dacă ai avut iniţiative ori ai stat în banca ta. Asta s-a şters apăsat cu buretele îmbibat de dorinţa direcţiunii de a face ierarhia cunoştinţelor bibliotecarilor. Unii colegi au fost atât de scârbiţi de această metodă încât nici nu s-au mai prezentat la concurs.

Se spunea că procedeul ar fi fost propus de conducerea Consiliului Judeţean, care dorea să elimine rapid de pe ştatele de plată ale bibliotecii jumătate dintre angajaţii ei. Poate că aşa a fost. Dar, chiar de-ar fi fost aşa, rolul de manager înseamnă mai mult decât să citeşti şi să pui în aplicare circularele autorităţii administrative. Înseamnă să cântăreşti ce ţi se trimite, să deosebeşti firescul de abuz şi, dacă se întâmplă să vezi samavolnicii, să te opui convingător. Dacă opoziţia la abuzuri nu are efectul scontat, încă mai poţi face ceva: poţi atrage atenţia asupra lor prin gestul demisiei. Nu am avut demisie a conducerii de atunci, dar am avut întrecere între bibliotecari.

Mi-aduc aminte că la vremea respectivă mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis unei şefe, membră influentă a grupului care lua deciziile în bibliotecă, că metoda examenului de cunoştinţe conţine multă nedreptate şi neadevăr în situaţia dată. Mi-a răspuns printr-o întrebare veche şi plină de sens: „Dar ce este adevărul?!”

Interviu

Discuție

O jurnalistă de televiziune bate la uşa biroului meu. Vrea câteva vorbe la microfon despre o ediţie veche a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, pe care am scos-o de curând din chivotul colecţiilor speciale, la lumina tare a holului de expoziţii. E însoţită de un operator cu o cameră de filmat în mână şi un trepied pe umăr. Fac un cuplu destul de straniu: el e mărunţel şi subţire ca un adolescent famelic, vizibil afectat de greutatea purtată, ea înaltă şi robustă.

E de-ajuns să-mi pună o întrebare că mă blochez. Ştiu câte ceva despre volum şi editorul lui neamţ, despre Ovidiu şi despre traducerile româneşti ale scrierilor lui, am recitit cu atenţie poema „metamorfosurilor”, dar nu mă simt în largul meu. Dau vina pe diferenţa de talie, tânăra e atât de înaltă că o privesc cu capul dat pe spate. Parcă mă uit după bicicleta galbenă. Cu riscul de a părea nepoliticos, decid să cobor ochii şi să iau în cătare un punct de la nivelul meu. Mă opresc la un năsturaş liliachiu al bluzei ei negre, împins mult înainte de amploarea sânilor. Uitătura mea îl nedumereşte pesemne pe operator, care iese repede din spatele picioroangelor aparatului electronic şi ne zice că lumina e nu-ştiu-cum şi că ar fi mult mai bine dacă am sta totuşi jos. Două fotolii trase în faţa vitrinei cu pluş bleumarin, cartea groasă pe genunchi, zâmbete reîncălzite, spici introductiv, figurile noastre la acelaşi etaj şi ideile încep să vină.

Sunete

Discuție

Zumzăie ca un bondar, pufneşte ca un fier de călcat încins, toarce ca o mâţă, cronţăne ca un întrerupător, bolboroseşte ca vinul turnat dintr-o sticlă, pârâie ca un pesmet pe care-l frângi la micul dejun.

Nu-i un actor cu talent de imitator, nu-s nici înregistrările unui pasionat de zgomote, ci noul nostru frigider Electrolux şi neaşteptatele lui sonorităţi curente, conform pictogramelor din cartea tehnică. Nu e însă clar dacă poate să „vorbească” toate aceste „limbi” deodată.