Arhive pe autori: Ionel Alexe

Nisipul

Discuții

E-o casă veche, cu ferestre înalte și înguste, ridicată pe fundație de piatră și acoperită cu olane. Ce-ți atrage atenția e desigur cerdacul minunat, cu talpă și stâlpi din lemn, sculptați, care se întinde pe toată lungimea fațadei. O știu de mult, a fost o vreme când, pieton fiind, treceam serile pe lângă ea, în drumul de la serviciu către casă. Îi cade tencuiala, în jgheaburi cresc smocuri mari de iarbă, coșurile i s-au năruit, e îmbătrânită și uitată, de ani buni camerele ei nu mai răsună de zgomotele micului dejun sau de explozia vreunui râs de copil. Nu mai locuiește nimeni în ea, cu excepția unor familii de vrăbii pe la streșini și a două pisici famelice. De unde știu de mâțe? Fiindcă acum câteva săptămâni i-am trecut pragul.

Moștenitorul casei, un amic, priceput arendaș de terenuri agricole, mi-a făcut hatârul și mi-a descuiat ușa scorojită de la intrare. Știindu-mi pasiunea pentru rugină și carii, mi-a zis chiar că în podul casei ar fi niște vechituri grozave. Se vede că nu mai suise demult, n-am găsit mai nimic interesant sub acoperiș: un felinar fără sticlă, un butoiaș din doage, probabil de țuică (fără țuică), o băncuță șchioapă și o copaie, ambele lucrate din lemn, un set de lacăte, un chipiu de școală generală, un aparat de radio Minerva, câteva blide ciobite. M-am mirat să constat că-n tot podul era nisip. Nu ceva accidental, ca un sac ros de șoareci, din care nisipul s-a scurs și lumea l-a luat pe picioare, ci toată suprafața planșeului, lipit bine cu lut și nepodit, de la o cosoroabă la alta, era acoperită cu un strat măricel de nisip.

Am plecat cu antichitățile-n portbagajul mașinii și-n cap cu întrebarea de unde până unde nisip în pod? Să fie un soi de izolație termică? Am întrebat în stânga și-n dreapta printre cunoscuți, iar ieri am găsit răspunsul. Un bătrânel cu dantura tocită, dar cu mintea brici, venit la cabinetul soției, mi-a spus, fără să se gândească prea mult, că nisipul e rămas acolo din vremea războiului. Așezat în pod, stratul de nisip proteja într-o oarecare măsură casa de efectele bombelor incendiare aruncate asupra orașului de avioanele sovietice. Acoperișul era pârjolit, restul se înnegrea, dar scăpa. „Asta în teorie”, a adăugat moș Cadîr.

Noli turbare…

Discuții

O pictoriță și-a așezat șevaletul pe marginea potecii ce șerpuiește către plaja Trei papuci. Am coborât cu grijă să nu fac zgomot și m-am oprit la câțiva pași buni în spatele ei. Nu picta un nas cârn ori o felie de pepene roșu, ci chiar ceea ce ni se înfățișa: marea și plaja în luminoasa dimineață de august. Lucra minuțios, cu tușe mici, alese cu grijă. Lip, a făcut un papuc când am luat-o din loc. Și-a întors surprinsă fața și m-a privit lung. „Noli turbare circulos meos!” a zis cu un aer rugător. Am salutat-o încetișor și am trecut cu coada între picioare.

Reclamație

Discuții

Din arhiva Tribunalului Constanța (apud Dobrogea jună, 24 noiembrie 1938):

„Domnule judecător,

Subsemnatul Gheorghe Cinghir, major, căsătorit cu 2 copii, vă supun Dvs, cu respect, următorul caz cu bătaie gravă contra individului, cum arăt mai jos.

Ieri noapte, 1 Decembrie 1937, în chip complotiv de către Matache Soedel, de fel dezertor din comuna Ciupelnița, a fost sălbatic bătută soția mea cu un furcoi de fer, anume Paraschiva, care subsemnatul auzind răcnete în chip neomenos, l-am surprins pe criminal cu distrugerea gardului dincoace de șanț lovind pe soția mea peste podișcă, care este avere rămasă de la părinți, iar sub cuvânt de consilier sătesc, vrea să pună mâna pe posesia nevestei.

Care individ nu este la prima ocazie, devenind bătăuș și în alte dăți, așa ca la Arhanghelul Mihail, blamând pe la spate cu lopata pe fiica mea Tudora, căsătorită cu 3 copii, din care cauza rănei căpătată la partea cea mai indelicată a sedentărei, nu și-a putut face timp de o săptămână interesele familiare.

Carevasăzică, acest individ prin fraudă și cu tenție de crimă, cu pândire în chip viclean, înțepând cu furcoiul în dreptul pârleazului de nu săream eu pentru caz de violare de domiciliu care nevastă-mea Paraschiva era să fie moartă.

Să trăiți.

Subsemnatul GH. CINGHIR, major, căsătorit cu 2 copii”

Piersici

Discuții

Plimbare pe străzile peninsulei orașului nostru. O creangă a piersicului din curtea Casei Episcopului, de pe colțul bulevardului Elisabeta cu strada Brâncoveanu, s-a întins frumușel peste gard, deasupra trotuarului. Cum e încărcată de fructe coapte, ramura e o generoasă invitație la autoservire, așa că mă ajut de gard și culeg o piersică mare. O miros adânc și i-o ofer soției: „uite, e leită-poleită mutra ta rotunjoară”. Se codește, că nu se face, că-i furtișag, că se supără popii, că nu mă pot abține, că dacă toți ar face ca mine… În plină reprimandă, de undeva de sus ne atrage atenția un țâțâit echivoc. Nu de sus de tot. La etajul casei, în cadrul unei ferestre înguste apăruse un domn cu barbă scurtă și zâmbet larg: „Ia și pentru dumneata, dom’ meu. Sunt foarte gustoase.” Ceea ce și fac, întorcând o față decepționată spre nevastă.

Accidentul

Discuții

Am fost martor la accident. Nu m-a atins, dar am tras o sperietură grozavă, sfărâmăturile m-au ratat milimetric. Cine, unde, cum? Stați olecuță, să-mi trag sufletul. Uhhh!! Pe aleea din spatele pieței cartierului Km 4-5, un lanț de evenimente, desigur.

O doamnă elegantă, cu șepcuță de comandant de vapor, așezată ștrengărește pe-o sprânceană, se oprise lângă un lighean cu verdeață și cerceta din ochi oferta. În jur du-te-vino și-un zumzet vesel, deh, ca la piață, duminică dis-de-dimineață. La un moment dat, căpităneasa s-a tras nițel înapoi și s-a aplecat către chitele de pătrunjel, ca pentru un salut japonez. Mișcarea a surprins-o pe-o tânără cu trăsături orientale, care-a trebuit să fandeze spre stânga s-o evite. Din sens opus, făcea slalom printre somnoroși un tip grăbit, cu-n pepene baban și lunguieț în mâna dreaptă, ridicat în dreptul umărului precum o ganteră. Spun astea în linii mari, fiindcă nu venisem să port oglinda prin piață, ci cu treabă, cu listă strictă de cumpărături și bani drămuiți.

Duduia și grăbitul s-au pomenit piept în piept. „Pardon!”, a strigat ea. A fost prima explozie. Mi-e greu să explic, dar eu am văzut o reacție voluntară: grăbitul a zvâcnit mâna ca și cum a vrut să arunce pepenele. Vi se pare incredibil? Dragă Doamne, da’ de ce nu?! Omul s-a simțit vinovat și, galanton, a eliberat calea fetei. Mă rog, să zicem că i-a scăpat. Fructul a descris o parabolă scurtă și a bufnit pe caldarâm sub privirile noastre uimite și în mijlocul unei păduri de picioare. Papucei și bascheți, catalige fine, pulpe păroase, pantaloni, tricouri, fuste vaporoase, ba și vreo două-trei mutre s-au mânjit brusc de must și miez roșu, aromat, dulce, delicios și lipicios, ca după o bătaie cu plăcinte.

Cărți pentru ardeleni

Discuții

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.

Lăuta

Discuții

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

Discuții

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți împărați Constantius și diferite împărătese Constantia”.

Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.

Garoafe

Discuții

„Poftiți, poftiți!” îmi face loc să trec vânzătoarea. Micul spațiu al florăriei e ticsit de vaze și găleți cu flori de toate culorile, toate miresmele și chiar toate vârstele. Mă-nvârt ca un titirez șchiop de trei-patru ori. Pun ochii pe niște garoafe înfoiate și roșii.

„Foarte bună alegere”, mă laudă în timp ce bagă florile, una câte una, într-un smoc bogat de frunziș și le-nfășoară în celofan alb, cutat cam ca o rochie rockabilly. „Știți că fuseseră compromise de comuniști?” Nu, nu știu, mă gândesc, dar nu apuc să deschid gura, fiindcă a terminat de strâns fundița: „Au revenit la modă.”

Mărul

Discuții

Toți pomii fructiferi din vecini și-au scuturat florile. Pot să văd asta foarte bine, fiindcă mai toate grădinile noastre sunt împrejmuite cu garduri de plasă. Singurul înflorit e mărul meu. Nu-i prea înalt, un tinerel încă, dar foarte mândru în haina lui alb-frez-verzuie. E-atât de plin de albine că-l aud râzând pe înfundate de la câțiva metri, unde mi-am întins șezlongul. Îmi imaginez brigăzile de insecte culegând disciplinate, zeloase și binedispuse pulberea florilor. Management japonez. Când mă apropii constat că-i harababură totală, nici o albină nu stă mai multe de două-trei secunde pe-o floare, trage nițică spuză, apoi o ia decisă din loc, nemulțumită, către alta, pe care-o bănuiește mai bogată. Nu de puține ori apar ambuteiaje și tamponări pe corole, iar zumzăitul crește. Mai mult se zboară decât se muncește. Ce fermă japoneză?, un soi de CAP de-al nostru, din anii 1980!

Azi dimineață primele petale albe pe verdele lucitor al ierbii.

Pentru copiii din U-crai-na

Discuții

Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.

A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.

„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.

Palatul Poștei în pericol

Discuții

Fără vreun motiv aparent, într-o noapte a verii lui 1928, curtea din față a Palatului Poștei (Muzeul de Artă Populară de astăzi) s-a lăsat cu aproape jumătate de metru față de nivelul străzii. Și nu doar curtea, clădirea însăși se „scuturase” ca la un cutremur baban, ici și colo în interior apăruseră fisuri, treptele masive de la intrare se crăpaseră și se deplasaseră, coloanele ce susțineau terasa plesniseră, amenințând să se prăbușească. Nu fusese nici un seism în noaptea respectivă, iar imobilul era destul de departe de țărm, predispus, cum se cunoștea, la surpări. Ce să fie? s-au întrebat înfiorați locuitorii.

S-au temut de ceea ce era mai rău: adâncirea curții pavate cu bazalt artificial era un indiciu al alunecării maselor mari de roci din subsolul orașului, o prevestire a scufundării peninsulei Constanței în mare. „În două-trei zile suntem scafandrieri cu toții, domnule Mișule…”, va fi zis un fatalist. Arhitectul poștelor a sosit neîntârziat de la București ca să elucideze problema. După o anchetă scurtă, domnul Ionescu și-a dat seama că de vină nu erau forfecările straturilor de adâncime, ci… o conductă ce traversa subteranele zonei, cu o spărtură mare, din care apa se scurgea într-o veselie cine știe de cât timp.

Zambile

Discuții

Soția primește de 8 Martie trei zambile robuste și înflorite, fiecare cu bulbul înghesuit într-un mic ghiveci. Două sunt galben-pal, galbenul e culoarea ei favorită, a treia albastru de Corund. Îi înveselesc cabinetul, dar parfumul lor dulceag-tare îi provoacă dureri de cap. Le scoate afară și-n locul lor pune Morning Glory cu Exarhu. Nu la fel de vesel, dar orișicât. Pe seară, le sădesc în solul mocirlos (de la zăpada căzută deunăzi și topită) din fundul grădinii, lângă tufa de trandafiri. Constat că mireasma lor are aici un rival pe cinste: damful cazanului de țuică, în plină funcționare, al vecinului. Mă fac mic și lucrez în liniște, am mai băut din tăria lui lamentabilă.

Cărți în dar

Discuții

O colegă are frumoasa idee de a dărui cititorilor o parte din cărțile pe care unii concetățeni le donează bibliotecii noastre. Asta după ce le verifică, sortează, desprăfuiește. Sunt cărți de toate vârstele, cele mai multe trecute de prima tinerețe e-adevărat, dar nici elzevire, în bună stare fizică și foarte, foarte ispititoare din punctul de vedere al conținutului. Literatură, medicină, albume de artă, volumașe pentru copii, enciclopedii, de toate pentru toți, așezate la loc vizibil, pe polițele câtorva dulapuri scoase ad-hoc de la naftalina, și păianjenii, magaziei. Dacă ideea a prins? Și încă cum! Toți cei care intră-n bibliotecă iscodesc „anticariatul” Alinei, îngropându-și fața în șirurile de cărți ca-ntr-o tufă de liliac, și mulți bagă una-două-cinci la subsuoară. Ceva vechi pentru o bucurie proaspătă.

Brățara

Discuții

S-a așezat oftând pe scaunul pe care i l-am oferit. Era nu doar mâhnită, ci stoarsă și de ultima picătură de energie. Mi-a spus că și-a pierdut brățara, cel mai probabil în bibliotecă sau în preajma bibliotecii. Cu o zi înainte a venit să împrumute pentru copil „Băiatul de pe facebook”, iar la întoarcere a constatat lipsa. A scotocit casa, curtea, mașina, aleea. Nimic. Din nefericire, nu i-am fost de nici un ajutor, nu găsisem, nu auzisem. Mi-a lăsat numărul de telefon și i-am promis că-i dau un țâr dacă aflu ceva. Ah, e doar un obiect!, m-a rugat să n-o judec prea aspru, e porte-bonheur-ul ei, primit în adolescență de la una dintre bunici. Fără s-o întreb a scos telefonul și mi-a arătat mai multe fotografii cu bijuteria: o brățară ca o dantelă veche, galben-strălucitoare, cu un bob mare de peruzea la mijloc și altele mai mici, negre, înșiruite de-o parte și de alta. Nu, n-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos! A vrut să mă convingă că podoaba merită tevatura și mi-a arătat și-o altă, minunată, priveliște: scânteile i-au revenit în ochii albaștri.

Pescărușul mesager

Discuții

Pregătind o comunicare despre iarna grea de la cumpăna anilor 1928-1929, găsesc în ziarul local Dobrogea jună din acea vreme o neașteptată întâmplare cu iz de spionaj. În seara zilei de 4 februarie 1929, zice publicația, pe când se întorcea acasă pe un frig de crăpau pietrele, d-l Grigore Dobre a văzut pe strada Traian, dincolo de clădirile Școlii de Marină, Muzeul Marinei de azi, un pescăruș degerat, mai mult mort decât viu. Suflet milos, d-l Dobre l-a luat la subraț, cu gândul să-l ajute să se întremeze, după care să-l redea cerului.

În timp ce se încălzeau amândoi lângă teracotă, ofițerul nostru – d-l Dobre era ofițer de marină și comandant al remorcherului Julieta al Serviciului Porturilor Maritime – a observat un ineluș din metal pe unul dintre picioarele păsării, iar pe el, ce credeți?, o inscripție fină, o combinație complicată de cifre și litere, unele latine și altele chirilice. Hopa, ce-mi ești tu, păsăroiule!?, trebuie să-și fi spus comandantul. Când a citit cuvântul „Moskva” pe inel, o idee l-a pocnit ca un pumn la linguriță: pescărușul era un mesager pentru spionii sovietici din oraș. Trebuie spus că în anii 1920, poliția descoperise la Constanța mai multe celule care spionau în favoarea sovietelor, inclusiv una interesată expres de baza navală.

A doua zi, d-l Dobre a pus veriga pescărușului pe biroul căpitanului portului. Uimit de cele aflate, căpitanul l-a felicitat viu pe comandantul Julietei pentru perspicacitate și vigilență și a predat inelul, și cazul, unei echipe de anchetatori și specialiști în cifruri. (Pescărușul a rămas în custodia d-lui Dobre, legat de piciorul patului.) Vă puteți închipui cu câtă scrupulozitate am cercetat colecția Dobrogei june ’29 pentru a afla deznodământul investigației, zi după zi, săptămână după săptămână, până la sfârșitul primăverii, apoi până la sfârșitul verii. N-am mai găsit absolut nimic despre pescărușul mesager. Probabil puternica și secretoasa Siguranță a Statului condusă de Mihail Moruzov intrase pe fir și, grijulie, blocase accesul la informații.

Am revenit cam fără tragere de inimă la efectele gerurilor și vifornițelor cumplite de la începutul lui 1929: orașul izolat, oameni morți de frig, marea înghețată cât vedeai cu ochii, animale moarte pe capete în grajduri și pe câmp, vapoare strânse în menghina gheții, gata să pleznească precum tărtăcuțele strânse în pumn, bancuri întregi de pești congelate și aruncate pe țărm, imense cantități de mărfuri compromise în port, remorchere transformate în disperare de cauză în spărgătoare de gheață, inclusiv Julieta amicului nostru, luptând sisific să facă circulabil bazinul portului, foamete, șomaj, deznădejde. Lăsasem Dobrogea jună și trecusem la Dacia, alt ziar din epocă, iar iepurele a sărit când mă așteptam mai puțin. După o prea mică introducere, o știre din Dacia zilei de 6 februarie dădea soluția importantei, senzaționalei, tainicei afaceri: pasărea zburase de la grădina zoologică din Moscova. Ceea ce nu înseamnă că pescărușul nu era un mesager, doar că mesajul lui era libertatea.

Ger

Discuții

O frunză,
o frunză uscată ți s-a prins de fular
ți-am spus și
de ce nu m-ai fi crezut?
cât ți l-am tras ușurel
de pe față
(cum îl porți de-obicei iarna)
răsuflarea mea
ți-a aburit ochelarii
de-ajuns să te sărut pe furiș
Ahh, obrazul mă arde,
și nu doar de ascuțișul gerului

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

În jurul unui divorț

Discuții

O întâmplare din satul meu natal. Un moș și-o babă, frați, s-au întâlnit pe ulița Oltenilor, într-o dimineață uscată și rece de decembrie. S-au îmbrățișat și au plâns unul pe umărul celuilalt. Nu se văzuseră de multicel, din motive de betegii și pandemie. Au schimbat politețuri și vești. La un moment dat, el a întrebat-o de ce a divorțat fiica ei. Țățica s-a întunecat la față și nitam-nisam, i-a tras două palme ca acelea. Și peste ele, plici-pooc, încă două. „Da’ de unde știi tu c-a divorțat?” „Dân… sat”, s-a bâlbâit el uluit, pipăindu-și obrajii, bărbieriți de palmele bătrâne ca de-un brici știrb. „Atunci știi și de ce a divorțat, cornutule!”, l-a repezit ea. „Auzisem ceva și nu credeam, acum însă cred”, i-a trântit-o unchiu’ și s-a ferit amărât din calea ei.

Lulea și clătite

Discuții

— Vezi că s-a oprit de-un secol mașina, mi-a strigat soția din bucătărie. Scoate și tu rufele. Dacă vrei clătite…, a adăugat, dar nu era deloc nevoie, eu mai tot timpul o ascult.

Am luat ligheanul, am scos bulzul de haine din gura mașinii de spălat și-am ieșit în curte. Am șters bine sârma, du-te-vino, apoi am început să sortez și să agăț: ciorapi, tricouri, fuste, căciuli, „pantaloni funcționali” (am aflat de curând termenul ăsta, sinonim, la cererea persoanelor delicate, pentru teribilul „izmene”). Bulibașa de pe strada mea a trecut prin fața casei chiar când agățam chiloții. M-a privit și și-a coborât sprâncenele. Bulibașa are o mustață groasă pe oală și e un tip greu de mulțumit, mereu țipă la nevastă și copii. Când am terminat, am dat o tură prin bucătărie, clătitele formau deja un teanc năltuț și bine-mirositor.

— Valea! mi-a zis dolofănica mea drăguță cu ochi verzi. Te-am văzut râzând afară și mă bucur, am trecut îndeletnicirea asta în caietul tău de sarcini.

— Nu mă opun, dar să știi că am râs fiindcă mi-am amintit o poezie nostimă. Vrei s-o auzi? A dat din cap, dar nu m-am grăbit. I-am spus că o costă o clătită, „doar o clătită”. Și-a văzut de treabă.

— Poate după ce aud. Cum se cheamă?

— „Zi vântoasă”, ca ziua de azi. De Charles Simic, un american, parcă. Mi-am dres vocea:

„Două perechi de chiloți,
Una albă și cealaltă roz,
Flutură în sus și-n jos
Pe culmea rufelor,
Spunând întregii lumi
Că sunt îndrăgostite lulea.”

— Îndrăgostite lulea, zici? A luat un rotocol auriu și l-a uns cu gem de caise. L-a rulat și mi l-a oferit.