O barcă cu motor alunecă pe suprafața lacului Neptun. O comandă de la distanță un puști blond, ce aleargă stânga-dreapta pe cheiul îngust, ca să nu piardă controlul și distracția. Când se apropie de noi, strigă: „Să trec, domnu’, să trec, te roooo!” Eliberăm desigur linia. Controlează cu multă dibăcie nava zveltă: ia volte strânse, accelerează, evită la mustață plaurul multicolor, consistent și grăsos, de gunoaie din mijlocul lacului, glisează peste nuferii putreziți, tachinează cele câteva lebede bătrâne.
Îl scap din vedere și uit de băzâitul motorului, am venit aici să ne deconectăm (aer curat, apă, soare), când, după jumătate de ocol dat lacului, scena ne atrage din nou atenția, fiindcă din pașnică cum era s-a transformat într-una de luptă. Un pescăruș mare zboară la mică înălțime în jurul ambarcațiunii și covițăie cu gând rău. Piciul nu pare să-și fi dat seama de pericol, așa că strig la el. E târziu însă, pasărea o prinde în cătare și, într-un picaj scurt, îi aplică o lovitură strașnică cu ciocul. Apoi fâlfâie mulțumită peste brazii brumării din apropriere. Barca? A rezistat, dar nu mai gonește deloc vesel ca înainte, se târăște, ca mărețul Bismarck rănit, într-o spirală largă, către mal. Unde-o așteaptă o mică stană de piatră.
Blogul lui Alexe 