Suleimani și Suleme

Sunt silit să schimb conducta de apă pentru cișmeaua grădinii și am nevoie de un tip vânjos care să-mi sape un șanț. Șapteșpe metri lungime, un metru adâncime. Întreb în stânga și-n dreapta, dar nu am succes. Un vecin îmi dă soluția: o vizită la birtul din colțul străzii. Nu ca să uit de șanț și conducta spartă în aburii unei serii de shot-uri, ci fiindcă locul ar fi un cerc de pălmași avizi de treabă fizică, oricât de grea, un soi de răspântie pentru învoieli. „Oamenii aşteaptă, doar că nu poartă pă piept o plăcuță cu Caut slujbă”, plusează amicul.

Intru prin perdeaua de biluțe colorate a bodegii puțin după ora 8 dimineața, cum fusesem sfătuit, pentru a nu-i pierde pe cei mai strașnici dintre zilieri. Cinci concetățeni sporovăiesc veseli la mesele mici, pătrate. Hainele le sunt neglijente, dar par în formă destul de bună. Toți beau, unii bere, alții tărie. O rog pe ospătăriță să-mi dea voie să zic două vorbe „gulerelor albastre”, iar ca să fac impresie, decid să le ofer un rând. În timp ce femeia le împarte băuturile, îi dau tare și serios cu tocmitul, săpătura, uneltele, plata, adresa. Când închei spiciul, liniștea în încăpere e deplină, iar audiența, incluzând-o pe chelneriță, uluită. Mă forțez să zâmbesc. Unul dintre bărbați, cel care părea că se sufocă cel mai tare își trage scaunul într-o parte și ia cuvântul:

– Ce șanțuri, nene? Nu facem noi șanțuri. Noi nu ne ratăm viața… Știi cum se spune, trăim viața ca sultanii, ca Suleiman și Sulem, nicio grijă nu avem. Râde homeric şi-mi mulțumește pentru țuică.

– … Hai noroc, băieți!