Arhive pe etichete: copii

După ore

Discuție

De când s-au deschis efectiv școlile, în fiecare zi către prânz, platoul din fața bibliotecii se umple de lume. Sunt părinți, bunici, dădace care așteaptă să sune soneria școlii „Dan Barbilian” de alături, pentru a-și recupera prichindeii, mai învățați cu un genunchi al broaștei. Printre ei, o tânără minionă însoțită de un cățel în lesă scurtă. Mic, alb-pufos, timid, nerăbdător, se lipește de picioarele stăpânei și privește fix, în lungul aleii dintre clădiri. Când își simte prietenul scăpat de păsurile lecțiilor, sare, se zbate – cerând, și primind, libertate – și aleargă fără frică în întâmpinarea lui. Uuu, ce bucurie!! Azi cățelul a lipsit. Femeia a fost prezentă, dar pufulinul ia-l de unde nu-i. L-am căutat îndelung prin pădurea de picioare și pe de lături, poate-a primit liber mai devreme, mi-am zis, însă degeaba. M-am întristat, nu m-am putut abține să mă gândesc la ce-i mai rău. Băiatul cu față roșie a apărut printre primii școlari, ca de obicei, și la fel de vesel. A abandonat ghiozdanul și, privind în sus către mama lui, și-a împreunat mâinile, parcă cerșind. Din geanta argintie, imensă, strânsă la piept de femeie s-a ițit un căpșor îmblănit, tărcat și miorlăit: o mâță. Cred că vin cu rândul la întâlnire.

Pricoliciul

Discuție

Ninge. Tot scotocind după căciuli și fesuri prin șifoniere îmi aduc aminte de căciula mea favorită din copilărie. Era din blană de oaie, cu lâna, tunsă scurt, la interior și pielea, vopsită în maro deschis, la exterior, avea două urechi lungi și curelușe pe care le legam sub bărbie, o polată răsfrântă, cusută pe frunte (deci cu blănița albă la vedere) și un moț măricel. Am primit-o cadou de la Moș Gerilă, iar tatăl meu, mirat nevoie mare de așa un dar neașteptat, a privit-o lung și a exclamat: e-o căciulă de aviator. Aviator?!!! Am adorat-o pe loc, deși mi-a căzut pe ochi de nu mai vedeam aproape nimic, moșul greșise cu totul mărimea. Oricum niciun copil din sat nu mai avea căciulă ca a mea.

Într-o iarnă, atacând în picaj derdelușul, am pierdut controlul saniei şi am intrat într-un mărăciniş afurisit. Am ieșit teafăr, căciula mă protejase, dar cu ce preț!! Niște răni urâte apăruseră pe pielea ei fină. Tata mi-a șters lacrimile și mi-a confirmat că e absolut exclus ca Moș Gerilă să aducă două căciuli de aviator aceluiași băiat, mai ales dacă e vorba de un băiat neascultător. Nu-mi venea deloc să renunț la ea, nea Marinică, croitorul bonom al satului, a pus-o sub mașina lui de cusut și i-a tras niște zigzaguri nu tocmai grozave (vai, cu ață neagră), dar măcar i-a cicatrizat plăgile. Am purtat-o în continuare, până când mi-a rămas mică. N-am aruncat-o însă nici atunci, am făcut-o marionetă în jocurile de copil, i-am dat și un nume, „Pricoliciul”, împrumutat dintr-o poveste ascultată la radio. Un păpușoi zvăpăiat.

Loc de joacă

Discuție

Copiii văd împrejurimile ca locuri de joacă. Ce pitită am putea face printre copacii de acolo! Ce fotbal pe cinste am juca dincoace! Ce coci ar merge pe maidanul ăsta! Haideți, aici desenăm un picioruș! Cam așa arată geografia copilăriei și nu mă mir să aflu că și pavilionul din fața clădirii cazinoului e înscris în ea cu un subcapitol. Azi îl știm ca acvariu întunecos, dar a fost construit, de către baronul francez Edgard de Marçay (care obținuse concesiunea noului Cazino Municipal), ca restaurant popular.

După inaugurarea cu pompă din iulie 1912, pe acoperișul plat al restaurantului, construit din beton armat, cânta o mare fanfară militară. Când muzicanții își strângeau alămurile (programul era bine stabilit și destul de scurt) și primeau cadența spre cazarmă, puștii din partea locului luau în stăpânire terasa. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. Mingile lor colorate țopăiau pe ciment și, vă puteți ușor închipui, nu de puține ori săreau peste parapet în capul mușteriilor de la mesele de jos. Dezastru! Tufleau pălării, stricau frizurile Rudolf Valentino și delicatele onduleuri Marcel, vărsau halbe și farfurii cu măsline. În 1925, când s-a pus problema renovării pavilionului, mulți au sperat că se va ridica o balustradă înaltă care să oprească „proiectilele” de cauciuc. Lucrul nu s-a întâmplat și bombănelile au continuat. Azi jocurile sunt uitate, platforma e îngrădită, iar o pancartă mare ne informează că e în pericol de prăbușire.

[Fotografie din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]

În care primesc înghețată

Discuție

– Vrei înghețată?, mi-a strigat o voce subțire în urechea dreaptă. Cea stângă, împreună cu toată falca, erau lipite de cearșaful fierbinte. Doar ce ieșisem din apa mării și-n cap îmi vuia un soi de fericire. S-au întors precupeții pe plajă? Ambulanți uitați mi-au trecut fulgurant prin fața ochilor: vânzătorii de semințe și porumb fiert, de gogoși și mere glazurate, cei de corăbioare din scoici și de coliere de care erau agățați căluți de mare uscați, de nămol gras de Techirghiol, de reviste cu integrame, tabloide și zmeie, apoi fotográfii cu pălării de celuloză cu boruri mari, cel cu maimuțica înfometată pe umăr și cel ce-și târa puiul de leu ca pe-o jucărie stricată, toți lăudându-și marfa în distihuri doldora de spirit și din coadă sunătoare.

– Hei, nena, nu vrei înghețată?

M-am întors într-un cot și am dat nas în nas cu purtătoarea vocii: o fetiță de 3-4 ani, cu părul lung și blond învârtejit de briză. M-a privit serios, ridicându-și deasupra capului mâna în care ținea „înghețata”, vezi bine, de vânzare. Era și ea oleacă de copiliță de negustor. Mi-am pus mâna streașină la ochi să văd mai bine cornetul de plastic roz, umplut cu nisip umed.

– Cu ce este? am întrebat-o nehotărât.
– Cu ciucalată.
– Atunci vreau. Cât costă?
– Hmmm… Cincizeci și trei de lei.
– N-am atâția bani la mine, am făcut. Dar ți-i trimit de acasă, dacă vrei, locuiesc în apropiere.
– Bine, da’ să nu uiți, ține minte adresa mea: miluna, a lung, ia hu, pun com. Pa, pa!!!

Aââ, aâââ…

Discuție

Un copil plânge în vecini de se usucă iarba și copacii de jale. I-a dispărut pisica. O știu pe mâță, sărea uneori gardul și se tolănea sub tisa noastră, complet albă dacă n-ar fi avut o pată neagră pe urechea dreaptă, ca un soi de căciuloi de care nu se putea lipsi, deși-i rămăsese mic. Printre sughițuri, prichindelul are luciditatea de-a se caracteriza: „Am ajuns sărac… aâââ…, sunt cel mai sărac om de pe lume, aââ, aââââ…”

Explozie de fericire

Discuție

Atracții fel de fel în Piața Unirii din Cluj-Napoca, de ziua orașului. Un tânăr cu mustăcioară, în costumul elegant și viu colorat al muschetarilor regelui face baloane de săpun cu floreta. E-o floretă specială, din plastic, cu lama despicată în două, ca un cioc de barză. Ori mai degrabă ca o foarfecă gigantică. O fandare scurtă, o mișcare amplă a spadei, o anume apăsare a mânerului pentru îndepărtarea limbilor și d’Artagnan dă naștere unui balon gras, alungit, răsucit și plin de viață: pe suprafața lui aleargă mulțime de curcubeie, spre bucuria unui cerc mare de copii.

Bucuria lor e însă înjumătățită, imediat ce se ivește, o fetiță de grupa mică, c-o gentuță frez după gât își lipește fețișoara de balon și-l sparge. Ultima care sesizează problema e mama fetiței. Își taie în cele din urmă drum printre prichindei, se apleacă și-i pune un deget pe năsucul umed. „Da’ de ce? Eu îl puuup. Și el explodează de fericire”, zice tare gentuța.

Buburuză

Discuție

O fetiță stă pe vine în fața unuia dintre ghivecele din fața bibliotecii. E-un soi de oală cu trei picioare, mare și grea, din ciment, care-a găzduit cândva garofițe de grădină. Parfumatele roz au pierit însă, iar în locul lor au crescut păpădii și iarba vântului. Piaptănă firele lungi cu grebluța degetelor și le curăță de intruși – un fulg, o rezervă de stilou, mucuri de țigări, bețișoare de cafea. Apasă arătătorul și scobește solul umed. Trece buburuza cu elitrele încă purpurii din căușul palmei în căușul pământului și acoperă cu grijă micul mormânt. Nu simțise nici durere, nici bucurie zicea Emil Gârleanu despre gândăcelul lui, dar nu l-am crezut niciodată. Fetița îmbrăcată c-o rochie ușoară continuă să mângâie ciuful verde-crud al ghiveciului.

Șut și goool!

Discuție

Un puști bate mingea de calcanul dinspre stradă al casei mele. Nu-i doar un jucător aprig, ci și un comentator sportiv clocotitor, își acompaniază alergarea și loviturile cu note, observații, jubilări, dezamăgiri.

„Primește Messi”, îl aud prin fereastra deschisă, „un-doi cu Iniesta, driblează unul, doi, trei adversari, driblează și portarul și marchează din unghi! Ce golazzo, prieteni! Leo Messi e de neoprit!” „Mingea e acum la Ronaldo, Ronaldo își face pașii și trage puternic de la distanță, însă milimetric pe lângă poartă.” Apoi șutează Agüero, Griezmann, Hagi, din nou Messi (hat-trick, exultă comentatorul), Neymar, Mosala (de care nu am auzit până acum).

Fiecare bușitură în zidul casei îmi reverberează în cap, iar salva lor sfârșește prin a-mi pune tăria la pământ (knock-out tehnic, stimați telespectatori!), așa că ies și-l rog să-și găsească alt maidan. Înainte de a pleca îl întreb cine e acest Mosala. Se apropie ușor contrariat și scoate dintr-un buzunar cu fermoar o colecție de cartonașe cu mutrele unor fotbaliști. Caută nițel, apoi extrage unul în care râde un bărbos, brunet și creț, îmbrăcat în roșu: Mohamed Salah. „De la Liverpool”, îmi spune pe un ton serios piciul.

Suntem sorcoviți

Discuție

Două fetițe ne sorcovesc în dimineața Anului Nou. Nici nu apucă bine să intre în curte că au și ajuns la jumătatea colindului. Le temperăm însă delicat și le poftim în dreptul ferestrei din care zâmbește pomul de Crăciun: acuși să trăim, să-mbătrânim, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir! Deși nu e foarte frig sunt înfofolite cu simț de răspundere, pantaloni matlasați, geci, căciuloaie, fulare rotocolite strâns, abia dacă le vedem fețișoarele. Au sorcove noi-nouțe, cu bulbucii creponați nițel parfumați. Le recompensăm cu câteva parale, dar și cu câte-o jucărie de pluș, din rezerva babană a fiului meu: o orcă veselă și o pasăre cu gușa roșu-portocalie. E un măcăleandru, îi spun fetiței care primește zburătoarea. Țopăie pe ambele picioare (poate ca un pui de măcăleandru) și râde plin, strângând jucăria la piept.

Muzicuță

Discuție

Băiețelul unor prieteni împlinește doi ani, iar noi suntem invitați la petrecere. Îi cumpăr o muzicuță Hohner Blues Harp, argintiu-strălucitoare, soția o sterilizează cum se cuvine la pupinel și i-o oferim cu fundă și ciupituri de obraji bucălați. Prichindelul nu e însă mișcat, o privește fără expresie, se strâmbă (la fel fac și eu) la tereremurile scoase de tatăl lui în timp ce molfăie muzicuța, îi zgârie cu unghia arătătorului grila din lemn de păr, inspiră și expiră prin ea fără tragere de inimă, apoi o abandonează pe un colț de masă. La un moment dat, îl văd stând întins cu spatele pe covor și desenând loopinguri complicate cu armonica. „Avion de vânătoare?” „Vââjj, vâââââjjjjjj…”

După câteva zile amicul mă sună, jumătate jubilativ, jumătate îngrijorat. Îmi spune că fiu-său și muzicuța sunt nedespărțiți (mai ceva ca un pui de rechin-ciocan de bulbucătura lui), că ciutanul a descoperit cum poate da viață muzicuței, că suflă și tot suflă în ea de nu-l mai pot potoli. Și întotdeauna aceeași arie, ceva care aduce foarte bine cu fluieratul exasperat al lui Marin Moraru pentru a potoli sforăitul șefului Caragiu, în noaptea cu bicicleta galbenă din Operațiunea „Monstrul”. În sfârșit, e un început.

Duioșie

Discuție

Un băiețel și tatăl lui vând coarne de pădure pe strada mea. Merg pe jos și doar ciutanul strigă, încercând să atragă mușterii de prin curți: „Avem coarne! Poftiți, poftiți la coarne!” Lăbărțat, subțire, limpede. Prichindelul are 8-9 ani, antebrațele pline de zgârieturi și nu dă doi bani pe vântul care îi răvășește ca un măscărici părul blond. Bărbatul are obrazul bărbierit până la sânge și o privire verzui-zâmbitor-sașie, de care ochii mi se lipesc ca frunzele pe caldarâmul ud. Fiecare duce cu el un coș mare de răchită, acoperit cu un ștergar pătat de zeamă roșie. Nu vin de la doi pași, ci tocmai de la Enisala, au cules fructele din pădurea Babadagului.

Bărbatul ridică un colț al tișlaifărului și mă invită să gust. Băiețelul se bagă însă repede dintr-o parte și mă trage de mânecă. Vrea să iau de la el și îi fac bucuros pe plac. Hmmm, sunt bune, foarte bune, coapte, cărnoase, aromate. „Puteți să faceți și suc” zice băiețelul. Mă mir de diferența dintre panere: al bărbatului e plin ochi, al copilului abia pe sfert, poate mai puțin. „Doar atât ai cules?” îl întreb pe prichindel. „Nuuuu, răspunde el, asta e fiindcă ticu crede că nu am putere, da’ ia uite aicea, nenea”. Trage sănătos aer în piept, strânge pumnul drept și îndoaie brațul, încordându-și bicepsul. Tatăl sașiu lasă coșul jos, își ia pintenatul în brațe și îi strânge căpșorul la piept fără să spună un cuvânt.

Hmm…, copii!

Discuție

Duminică seara în Piața Ovidiu. Trei puști (7-10 ani) pedalează agale și strigă cu foc: „Pe-se-de: ciuma ro-și-e!” Unii pleziriști zâmbesc, alții întorc fețe înroșite și țuguie buzele: fierb. Nu mă-ndoiesc că cei din urmă i-ar plezni peste bot pe cicliștii zgomotoși de nu s-ar vedea. Eu? Îi îngân vesel în barbă. Nimeni nu zice însă nimic. Picii dau ocol muzeului de istorie, apoi casei Grigoriu, se depărtează și revin prompt ca niște comete, iar declamația, luminos adaos, îi precedă și îi urmează. La una dintre vizite le ies în cale și-i întreb amical dacă știu măcar ce înseamnă „pesede”. „Știm”, răspunde cel mai mare dintre ei. „E un partid de politică furăcioasă”.

Asistență la traversare

Discuție

E ora prânzului. Ploaia a stat de ceva vreme și vântul călduț a urecheat norii posaci. Pe aleea dintre latura de vest a bibliotecii și gardul școlii „Dan Barbilian” o fetiță durdulie, pe cap cu-o bentiță formată din margarete de dantelă robotește cu metodă și cu grijă: culege un melc cu mâna dreaptă, îl ține în căușul palmei stângi și-l privește cum se retrage în ghiocul lui (poate chiar șoptindu-i ceva), îl ia din nou cu dreapta și îl așază în cositura din umbra bibliotecii. Apoi se întoarce la alt codobelc pornit încetișor pe macadamul ud. Mama copilului a înțeles că acțiunea e importantă și de durată, așa că a luat loc pe-o bordură, la capătul dinspre parc al aleii, și cotrobăie prin ghiozdanul de școală al fetei. Totuși, din când în când face o încercare și o cheamă cu voce potolită. „Nu încă, mai am melci de trecut strada” răspunde invariabil copilul, fără să-și întrerupă treaba.

Și la cine să mă gândesc, pe când las fereastra deschisă și mă întorc la birou, dacă nu la Dan Barbilian/Ion Barbu, care ne-a dăruit minunatul…

„Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.”

Lupte

Discuție

O doamnă cu figura obosită dă să intre în Prăvălia cu cărți. Ține strâns de mână un băiețel în costum bleumarin, cu însemne de școală. „Cum o carte?? De ce o carte? Dar Mec-ul meu?!” strigă puștiul zburătăcind guțanii de pe streșinile din preajmă și provocând destule nevroze în librărie. Nu aud ce-i spune însoțitoarea – bunica, se va dovedi mai târziu – dar are efect: „Atunci merge și o carte! Dar o aleg eu”, punctează copilul. Dă câteva ocoluri insulei lungi și înguste cu straturi de cărți din încăperea principală (în care e mai multă lume decât ai crede), se oprește ici și acolo, răsfoiește preocupat. „Uite, buni, asta pot să citesc, are decât puține cuvinte”. Buni nu-i de acord, e o carte de desenat. Câteva secunde îl scap din ochi. „Pe-asta o vreau!!”, îl auzim cu toții deodată, „Nic Năstrușnic și luptele cu păduchii, c-am avut și eu păduchi, de la Ușică, să văd dacă și el i-a bulit tot cu oțet”.

După ieșirea perechii, în librărie se așază o liniște groasă, de praf și pulbere. Îl caut discret pe Nic Năstrușnic și-l citesc pe-ndelete, încercând să feresc coperta de privirea unei librărese frumușele și serviabile. Un sfert de oră mai târziu, închid volumașul și îi mulțumesc șoptit puștiului dolofan cu țignal de profet.

Ochelari

Discuție

O fereastră luminată și cu perdelele trase în lături e un ochi care îmi zâmbește în întuneric și, deși nu se cade, nu mă pot abține să-l cercetez. Am primit recent un astfel de surâs șăgalnic de la parterul unei case de pe strada Decebal.

Camera dezvăluită era măricică și mobilată după gustul unor vremuri trecute: măsuță înaltă cu un radio sau o combină muzicală, dulap Bidermeier cu vitrină (plină de cărți) încadrată de uși înguste, comodă pe care se odihneau câteva jucării de pluș, fotolii acoperite cu macaturi țărănești, goblenuri cu peisaje pe pereți. În mijlocul camerei era o masă de șase persoane, la care stăteau, pe aceeași parte și pe scaune tapițate, doi copii, fată și băiat, cu caietele în față. Le vedeam fețișoarele destul de bine, nu erau mai mari de nouă ani, aș fi pariat că nu erau frați. O duduie cu părul lung, prins în coadă își sprijinise palmele de marginea mesei și stătea aplecată peste capetele lor, aproape îmbrățișându-i. A dispărut însă repede pe-o ușă laterală care-a rămas deschisă. Îi medita ori îi asista la tema de vacanță?!

Băiețelul era neclintit, doar mâna i se mișca lent deasupra foii. Fetița? Altă mâncare de pește: totul la ea își schimba poziția, continuu și într-un fel țâșnitor. De altfel a terminat repede ce avea de scris și era clar că se plictisește, trebuie să faci ceva, o tot împungea greierașul ei. A găsit: și-a pus picioarele pe traversele laterale ale scaunului și s-a ridicat într-o postură de gimnastă la bârnă, rotindu-și privirea pentru a primi elogiile. Și-a aruncat apoi ochii către colegul mocăit. Părul lui bogat era pieptănat cu o cărare frumoasă pe tâmpla dreaptă. L-a făcut palancă în doi timpi și trei mișcări. Dar asta n-a fost tot. Numai bine că băiețelul a întors spre ea o mutră uluită și veveruica i-a prins prompt nasul între degete. I l-a prins și l-a învârtit scurt ca pe-un buton de la aparatul radio. Basta!!, a decis băiețelul, a lăsat stiloul să se rostogolească pe masă și a întins mâna către mutrița ei ingenuă, pentru a face la fel și chiar mai mult de-atât. S-a oprit însă încurcat și sunt sigur că am înțeles de ce: fetița purta ochelari. Cu rame rozalii și lentile mari, ușor alungite. Buff!, a făcut stiloul la momentul oportun.

Ziua Națională

Discuție

Intersecția străzii Cumpenei cu bulevardul Aurel Vlaicu. Imediat ce se face roșu, un băiat de 12-13 ani, cu șapcă de baseball pe cap, sare de pe peluza benzinăriei din apropiere și se oferă să curețe parbrizele. Câțiva șoferi îl refuză, dar piciul nu dezarmează, continuă să slalomeze printre mașini și să fluture timid o cârpă decolorată. În mâna cealaltă ține o sticlă de plastic, pe jumătate plină cu un lichid verzui, iar la subsuoară o lavetă făcută sul. Ici șterge un far, dincolo o oglindă, fără să aștepte răsplată.

Îmi aduc aminte că butelca instalației de spălare a geamurilor Ibizei mele e golită de mai multe săptămâni și mă anunț ca mușteriu serios prin două claxoane scurte și unul lung. Puștiul reacționează cu pași mari, zâmbește și mă roagă să ridic geamul. Bag de seamă că șapca nu-i una de baseball, ci de vânătoare, cu clape pentru urechi, legate cu șnururi în creștet, ca a lui Holden Caulfield. E meticulos și destul de dibaci. Dar și subțire ca un țâr. Pe măsură ce dă roată mașinii, lumea exterioară devine mai expresivă. Îi mulțumesc și-i întind o bancnotă, el mă întreabă de rest, iar eu îl întreb de ce nu e la școală. Mă gândesc c-o să-mi tragă niște bărbi, dar nu, răspunde perfect întemeiat, trăgând aer în piept, ca și cum ar inspira aer de sărbătoare: „Pen’ că e Ziua Națională”. Bagă banii într-o tașcă agățată de gât, mă înștiințează că luneta e murdară prin interior, salută ștrengărește cu mâna la cozoroc și rămâne locului: s-a aprins ochiul verde și mașinile demarează viforos.

Dor

Discuție

Însoțesc, în „Noaptea bibliotecii”, un grup de copii isteți prin bibliotecă. Îi conduc în „dormitoarele” cărților de la demisolul clădirii, unde trezim din somnul iepuresc un volum de poezii de Arghezi (și din care le citesc Tâlharul pedepsit), la jucărioteca de la etajul întâi, unde zăbovim doar cât să îmbrățișeze strâns câteva animale de pluș (alt grup ne împinge de la spate), la secția de împrumut, unde copiii vor alte poezii și aleg să declam aventurile (din bibliotecă) ale șoarecelui intelectual al Anei Blandiana.

La sala de periodice, colega Lucica ne așteaptă cu o idee minunată: răsfoiește colecția ziarului local „Cuget liber” și, după datele meteo și fotografii, înfățișează chipul orașului nostru în ziua care fiecare prichindel s-a născut. 14 mai 2009: cald, verdeață, revărsare de veselie în parcuri; 18 februarie 2009: aer jilav, piețele pline de ghiocei; 24 decembrie 2008: nori de plumb, străzile înzăpezite, luminile Crăciunului răsfrânte de țurțurii streșinilor. Un băiețel cu breton stă deoparte, mă gândesc că s-a născut în alt oraș ori nu-și cunoaște data nașterii. Îl întreb cu băgare de seamă. Ba ştie (mi-o spune) și e născut în Constanța, dar nu vrea asta, ci altceva. Vrea să-i spunem cum a fost astăzi, în Italia. „Bine, da’ Italia e cam măricică? Are şi munţi înalți, şi mări, şi… Și de ce Italia?” „Fiindcă acolo e mama mea”, mărturisește luminându-se la față.

Ploaie

Discuție

Norii de ploaie – relieful întunecat al cerului. Am mărit pasul, apoi am luat-o de-a dreptul la fugă și am ajuns sub streașina fostei piețe la țanc ca să mă feresc de ploaia torențială. Doar câteva picături m-au găsit, țesătura hainelor le-a supt înainte de-a ajunge la piele. Am intrat în magazin, m-am învârtit alene printre rafturi, am inspirat aroma piersicilor, am citit eticheta unei cutii cu spaghete integrale și mi-am imaginat o cină tihnită. La casă era o coadă apreciabilă. Am cumpărat o ciocolată cu rom și am plecat tocmai când nerăbdarea se cocoțase pe umerii arși de soare ai unei cucoane și-i ungea buzele cu pastă de ciușcă.

Ploaia cădea încă furioasă. Am ciugulit batonul și am așteptat cuminte pe treptele înalte. Într-un sfert de ceas, locul protejat se umpluse de lume, cam două echipe de rugby, cu tot cu rezerve, pe opt-nouă metri pătrați, ascultând imnul vijeliei. În primul rând se bâțâia un țigănuș. La un moment dat a ieșit în ploaie, țopăind desculț în lăcăraie și i-a cerut insolent lui Dumnezeu, dacă există, să-i trimită pe loc curcubeul. Un Mussolini mic și urduros. Purta pantaloni trei sferturi și un tricou cu turnul din Pisa tras în jos de-o bilă, aluzie la experimentul lui Galilei. Dumnezeu avea alte treburi, iar ciuciuletele s-a întors la adăpost, privindu-ne cu ușor dispreț. Așa e, piciule, ne-am îmburghezit, am uitat să dansăm în ploaie! Ne e teamă că răcim, că ne stricăm coafura, că ne scofâlcim pantofii la care ținem atâta. La scurt timp s-a înfipt sub umbrela unui cetățean ce trecea prin față și dus a fost.

Șuvoaiele s-au subțiat, cerul a mai țârâit o vreme, oamenii au început să o ia din loc. Am mers cu pași neregulați, pe mai multe cărări, ca un cherchelit, și cu ochii plecați, încercând să nu calc în toate bălțile. M-am oprit, sinistrat pe-o insulă de asfalt, în mijlocul străzii inundate. Între zidurile compacte formate de coroanele bogate ale teilor am zărit tavanul pământului, intens albastru, cu doar câteva fire albe de nori, parcă spoit la repezeală c-o bidinea nou-nouță. Am aflat mai târziu că deasupra orașului s-a arătat și brâul-Domnului.

Precauție

Discuție

Un copil de doi ani și ceva privește etajerele cu bunătăți ale raionului de panificație de la Kaufland. Și-a pus vârful limbuței pe buza de sus, ca și cum ar adulmeca, iar mâna dreaptă, înfiptă în degetul unei mănuși de celofan, și-o ține drept în sus. Se depărtează câțiva pași, face o piruetă nesigură pentru a reveni cu fața la vitrine și rămâne locului evaluând oferta apetisantă. Se apropie și apasă chiflele proaspete din raftul de jos, în timp ce mormorosește: „Ai dijă, nu-i bună toajă!”