Sub semnul cafelei

Citesc Constanța lui Tudor Șoimaru (apărută în 1936, la Fundația „Regele Carol II”) și remarc cu bucurie că vechea noastră urbe, cea de până la al doilea război mondial, a fost una a cafegiilor. Ca simbolurile pe-o pagină ezoterică se înlănțuiau cafenelele în orașul ce se lățea, înghițindu-și exuberant vecinii agrești.

În fața Episcopiei, notează scriitorul bucureștean, se găsea Café Sulina, unde Nicu Pafaluca (un grec bătrâior ce suspina după barca lui cu vâsle și pânze de sub Cazinou și după plimbările amanților „sub lună, în larg”), făcea o cafea „nici dulce, nici amară, așa cum i-ar sta bine vieții, dacă ar fi, dar nu e…”. În apropiere era La timonier, cafeul unde se mai vindeau, „pe sub mână, un pachet de țigări sau câteva brichete scoase pe fundul pălăriei, din port”.

„Pe-o stradelă cu întretăieri, ce poartă pe ea toate vânturile”, „se cuibărise, într-o veche clădire genoveză cu guri de lei astupate”, Café Maritima, care oferea „mușteriilor, odată cu cafeaua și dulceața, o adiere marină gratis”. La doi pași de statuia lui Ovidiu, te ispiteau Cafeneaua Marinarilor, cu ibricele odihnindu-se pe cuptorul înalt și Aristide, cafegiul, rumenindu-se ca o lipie, dar și Elita, cafeneaua de lux din casa bulgarului Hagi Lulov, unde armoniile lui Chopin cădeau „parcă din cer – odată cu gândacii nopții”. Mai sus, pe strada Carol (actualul bulevard Tomis), la capătul liniei de autobuze, se afla Café Poștă, pe mesele căreia clienții obișnuiau să-și lase unul altuia misive cu vești mai mult sau mai puțin urgente și mai mult sau mai puțin importante.

Cafeneaua Vânătorilor (să fi fost pe lângă fosta sălbăticie a Belediei, azi parcul Liceului Mircea, în care, prin anii 1880, ofițerii încartiruiți în oraș împușcau sitari și prepelițe?) însoțea plăcerea sorbirii cafelei de cea a unui joc de biliard. Și mai erau Valul lui Traian unde „se turna țuică în loc de rom pe caimac”, Bazargicul limbutului Ismail, loc preferat de birjari, Araratul armenilor, Comerciantul, Selectul, Internaționalul și Bucureștii frecventate de „oamenii pieței”, Tripoli de șomerii orașului.

Café Național, care mustea de codoși de toate etniile, mă duce cu gândul la Chez Moustache, taverna veselă din Irma la Douce, a românului Constantinescu – mustăcios, bien sûr – fost colonel, avocat, doctor și multe altele, care ne-a lăsat și vorba asta, mereu proaspătă: „Dragostea e ilegală – însă ura nu. Poți să urăști oriunde, oricând și pe oricine, dar dacă vrei puțină afecțiune, puțină tandrețe, un umăr pe care să plângi, un zâmbet în care să te ghemuiești, atunci trebuie să te ascunzi în colțuri întunecate, ca un criminal”.

Dar cafeaua era, în epocă, realmente pe toate drumurile și cât de pitorești trebuie să fi fost cafegiii ambulanți!! Precum Ibrahim, turcul ce-n zilele însorite de vară își făcea veacul la plaja Trei papuci, „unde lumea furnica într-o dulce promiscuitate”, „supraveghindu-și ibricele, egal amenințate ca și ceasornicele înotătorilor”.

Cu cana plină de antidotul la urât și lâncezeală între palme, jubilez să aflu cea mai frumoasă descriere a orașului meu: „Constanța”, spune unul dintre personajele evocărilor lui Tudor Șoimaru, „s-a născut din drojdie de cafea. Afrodită orientală. Și cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafiri și-o gingirlie ai o filosofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia desțelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu toate sosirile.”

Bibliotecarii prind curaj

Era și timpul. Cele mai mari asociații profesionale ale bibliotecarilor de la noi (Asociația Bibliotecarilor din România și Asociația Națională a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România) lasă deoparte orgolii, rivalități, zâzanii și își leagă ițele proiectelor. După știința mea e prima lor colaborare și e lucru tare cu-nțeles că motivul e unul aparte. Board-urile lor pun la bătaie două burse (550 lei fiecare) pentru doi tineri merituoși, studenți sau proaspăt absolvenți ai unei facultăți de bibliologie și științele informării.

Ca să ce? Ca să pedaleze strașnic la mijlocul lunii august, timp de șase zile, pe ruta Constanța – Galați, via Jurilovca. Nu singuri, desigur, ci alipiți unui pluton de bibliotecari ceva mai încercați, strâns de câțiva inimoși. Acest tur al prafului de calcar a fost botezat, subtil, Ciclobiblio: Dobrogea la pas/ În căutarea argonauților. Din șaua bicicletei, ne asigură inițiatorii, bibliotecarii „se implică mai activ în promovarea bibliotecilor lor și a activității pe care o fac”. Biblioteca și „activitatea pe care o fac” (la bibliotecă, se-nțelege) promovate din poziția călare și cu mâinile pe ghidon!! Ce voltaj sinaptic! Nasc și la noi idei, dragilor! Out of the box, ce mai valea-calea! Cine-a fost mângâiat de geniul acestui gând trebuie că a tras un Evrika! de s-a auzit din Canaraua Fetii până în Pădurea Babadagului.

Dacă v-ați revenit nițel din uluială, probabil că vă întrebați cum anume se promovează biblioteca și „activitatea pe care o faci” la bibliotecă, cocoțat pe bicicletă în Dobrogea la pas? O să evadez din pluton și-o să vă spun (am aflat din comunicarea organizatorilor). Pe parcursul traseului au loc „discuţii profesionale, aşa-zis non-conferinţe [sublinierea mea] despre rolul actual al bibliotecilor, acela de a trezi apetitul pentru imaginar, de a căuta şi găsi orice informaţie, de a dezvălui nebănuitul, de a asigura libertatea de expresie, de a favoriza integrarea socială, de a informa şi forma, de a disemina cunoaşterea şi stimula spiritul critic”. Cum ar veni, învârți pedalele și meditezi la integrare socială cale de cinci-șase kilometri. Apoi îi strigi celui din față teoria ta, care-o rumegă și-ți dă replica peste-o altă bucată de drum. Sau te oprești pe marginea șoselei, lași căluțul să se odihnească într-o rână și, la umbra rară a unui păr bătrân din care cad omizi tinere, pui de-o non-conferință cu comilitonii. Despre imaginar și nebănuit. Sublim!

În plus, ne spun tot inimoșii, băgând gonetă pe șoselele înmuiate de soare sau bătute de ploi, „bibliotecarii prind curaj și își depășesc limitele”. Am jubilat înainte, dar trebuie să recunosc că, bibliotecar fiind, abia asta e cu adevărat deviza pe care-aș vrea s-o realizez, dacă aș fi în stare: pedalează pe ruptelea și astfel ți se vor duce pe sfârlă toate fricile și limitele.

Nu-i de mirare că asociațiile profesionale au intuit potențialul educativ al avântării grupului de cicliști pe dealurile Dobrogei și prin văile biblioteconomiei românești, că au simțit aici pârjolul jăraticului care transformă dârloagele în individualități marcante, că au înțeles că alergarea pe biciclete este o mirabilă ucenicie în ale bibliologiei și științelor informării. Sus în șa!

Porumbei

Doi porumbei caută pe plajă ceva de-ale gurii. Mai mare (ori doar mai înfoiat), bărbătușul e și mai iute de picior: deschide drum printre cearceafuri, privește discret la vilegiaturiști, ciugulește ici și colo. Se-ntoarce brusc și dă fuguța la porumbiță. O drăgălește. Ea îi răspunde arcuindu-și gâtul pe care se răsfrâng razele soarelui. Își reiau apoi zgâmâirea nisipului, uguind abia auzit.

Pe câmpii literaturii

Spre cinstea ei, Uniunea Scriitorilor din România nu înghite plagiatul. Când îl descoperă, îl exclude fără multe vorbe din rândurile ei pe infractor. E și cazul dlui Al Florin Țene, dovedit hoțoman de litere, pe care Uniunea l-a poftit pe ușă afară într-una din zilele anului 2000.

Dar dl Țene nu s-a pierdut cu firea („Pardon, […] am fost acuzat de plagiat, de fapt folosisem intertextualitatea, așa cum au folosit-o foarte mulți alții din generația optzecistă.”), și-a șters cu eleganță fruntea și și-a făcut soțietatea lui: Liga Scriitorilor Români, „organizaţie profesională, nonguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial, formată din creatori în domeniul literaturii” (art. 1 al statutului Ligii).

Ca să fii membru al Ligii Scriitorilor Români trebuie să publici două cărți (proză, poezie, teatru, critică literară, literatură pentru copii sau traduceri în şi din limba română) și să găsești trei membri al Ligii (scriitori, s-ar zice), care să le laude nițeluș. Merge și cu o carte, dar atunci ești doar membru stagiar. Nu-i chiar greu, mai ales că lucrările nu-s căutate la dinții originalității, nimeni nu vorbește de funie în casa spânzuratului. Gândiți că puteți aprecia atracția exercitată de Liga dlui Țene asupra „creatorilor din domeniul literaturii”?! Nu vă grăbiți, e mult sub realitate, dar dacă ridicați valoarea la cub veți fi cât de cât pe-aproape.

Cunosc câțiva veleitari constănțeni cărora Liga Scriitorilor Români le-a venit ca o mănușă, au format, prompt, ardent, înaripat, filiala locală a Ligii, și-au făcut cărți de vizită noi și au scos un bisanual de „cultură, informare și opinie” numit Dobrogea Culturală. Știți obiceiul Dilemei de a propune săptămânal un subiect de reflecție colaboratorilor ei? Dobrogea Culturală a vrut, la începuturi, ceva asemănător. Așa se face că în primăvara lui 2011, cititorii Dobrogei Culturale erau așteptați cu texte pe următoarele teme: „orizont deschis”, „inimă impasibilă”, „senectute”, „astre”, dar și pe „gaura cheii” și pe chestiunea, stringentă, a lui „vine!”, la adresa matase_pisy@yahoo.com.

Am vrut să citesc ceva scris de dl Țene, poet, scriitor, jurnalist, critic literar, președinte al Ligii Scriitorilor Români, dar înainte de scripta am dat peste verba dumnealui – și ele înregistrate pe pagină. Nu mi-a mai trebuit altceva. Iată o mostră, capetele unui interviu lung, găsit pe site-ul revistei Sămănătorul (condusă de dl Nicolae N. Tomoniu, care se dă, vai!, urmaș al lui Vlahuță și Coșbuc). Cel care i-a pus întrebările dlui Țene se numește George Roca, scriitor australian de origine română, membru, nu mă-ndoiesc, al Ligii, aureolat cu supranumele Steaua chiar de dl Țene.

„Distinse domn, vă mulțumesc vă ați acceptat acest interviu. Știu că sunteți veșnic ocupat și nu aș vrea să vă răpesc timpul, dar totuși aș dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageți seva? Cum au fost începuturile?

Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgășaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoșteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai repede și care trec cel mai repede! Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13 când strigătul primului copil al familiei Ion Țene și al Ecaterinei, născută Roșianu, ce atunci se năștea, dădea semnalul începerii unei vieți. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În orașul Drăgășani, mai târziu, s-au simțit bombardamentele americane care ținteau podul de fier de peste Olt. […]

Un mesaj adresat cititorilor noștri.

Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi și obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artiști și scriitori, și obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este și obligația individului, atunci ia naștere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent și opus aceluia al eticii.”