Arhive pe etichete: Biblioteca Judeţeană Constanţa

Cu lupa şi capul lăsat într-o parte

Discuție

O invenţie de dată recentă: expoziţia de foi xeroxate ori scoase la imprimantă. În Constanţa, primul care a folosit-o este, cred, dl arhitect Radu Cornescu. Acum zece ani, domnia sa a expus la biblioteca judeţeană un şir lung de reproduceri pixelate după cărţi poştale şi fotografii, grupate sub titulatura exclamativă „Mamaia acum 100 de ani!”. Mi-aduc aminte că l-am întrebat la vernisaj de ce pagini fotocopiate şi nu originale. Mi-a răspuns că originalele sunt ultra-valoroase (le ţine undeva sub mai multe lacăte), iar biblioteca nu poate garanta, vezi bine, integritatea lor. Înclin să cred că nu acesta era motivul, fiindcă după câteva săptămâni aceeaşi expoziţie îşi găsise loc la Muzeul de Artă din oraş, unde integritatea operelor de artă e, de bine de rău, asigurată. În paranteză fie spus, lângă Tonitza, Grigorescu şi Pallady expoziţia de xeroxate a dlui arhitect se înfăţişa, clar şi trist, drept ceea ce era.

Ideea însă a prins, iar biblioteca publică a Constanţei a fost trasă în noroiul ei. A fost, în mai multe rânduri, martor siluit al acestui tip de fapt „artistic”, ba chiar putem pentru ca să spunem că a participat şi participă la o tradiţie locală. Despre ce e vorba. Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi-a făcut o datorie de onoare din a oferi anual constănţenilor, în lunile de vară, un set de reproduceri după documente din colecţiile sale, aşezat sub un titlu pompos. Şi asta la sediul bibliotecii judeţului. Anul acesta expoziţia e dedicată Primului Război Mondial şi a fost vernisată mai devreme, la sfârşitul lunii mai.

Lăsând la o parte conţinutul, cópiile (de format A4 şi A3) ce compun expoziţia cu pricina au, ca de obicei, o trăsătură comună: nu sunt însoţite de note explicative, autorii nu şi-au bătut capul cu descrierile, au lăsat cititorii să se descurce cum or putea. În rest, diversitate: pagini în română, dar şi în germană, franceză, bulgară, engleză (şi nu traduceri, ci texte diferite); foi micşorate, încât scrisul apare mic şi înghesuit (musai să aduci o lupă ca să citeşti) şi texte mărite, lăbărţate; foi cu contururile literelor aproape pierdute, foi înnegrite şi foi cu un aprig fond roşu ce îneacă literele; foi în care corpul textului e aşezat pieziş, aşa că pentru a urma curgerea frazelor trebuie să-ţi ţii capul strâmb, riscând un torticolis. Ce să mai spun? Vizionare plăcută!

Oaspete

Discuție

La talciocul de duminică, din marginea oraşului, descopăr pe taraba unui buchinist „Progresele Dobrogei dela anexare până astăzi: 1878-1906”, o carte subţire, scrisă şi publicată în 1907 de Leonida Colescu, şeful Serviciului de Statistică din epocă. Spre surprinderea mea, cartea are toate însemnele de posesiune ale Bibliotecii Judeţene Constanţa: număr de inventar, cotă topografică, ştampile, etichete. Vânzătorul, roşcovan şi limbut, e şi actualul proprietar: susţine că a cumpărat-o acum câţiva ani, împreună cu alte câteva sute de volume, de la o „văduvă onorabilă”. Plătesc zece lei şi plec cu lucrarea la subsuoară.

Scotocind prin registre aflu că volumaşul a fost achiziţionat de bibliotecă în 1969 (cu 50 de bani) şi inclus în aşa-numitul fond secret (fond constituit în fiecare bibliotecă de drept public din România comunistă). Împrumutat, nu se mai ştie cui, pe la mijlocul anilor 1980, nu a mai fost primit înapoi şi a fost oficial scos din colecţii în noiembrie 1988. Chiar şi lectura în sălile bibliotecii a cărţilor de la „Secret” era prohibită, nu mai vorbesc de împrumutul lor la domiciliu, însă, atunci, ca şi astăzi, unii obţineau orice şi de oriunde. De ce nu înapoiază oamenii cărţile împrumutate  atunci când nu le înapoiază (fie ele de la amici, profesori ori de la bibliotecă)? Le rătăcesc, uită de ele, ori şi le însuşesc hoţeşte fiindcă le doresc prea tare? Îmi place să împrumut cărţi (să dau şi să primesc) şi mi se pare că luarea cu împrumut, încă mai mult decât cumpărarea, e şi îmbiere grijulie, invitaţie curtenitoare adresată cărţii, iar o carte împrumutată şi nereturnată este un oaspete sechestrat.

Neodada

Standard

Extraordinar efect al prelungitei strădanii pentru inventarierea documentelor la Biblioteca Judeţeană Constanţa: reinventarea poemei dadaiste. Ei bine, da! Dada.

„Ca să faceţi un poem neodadaist”, zice tristantzaran colega şi prietena Lucica cu voce declamatoare, dar niţeluş înăbuşită de masca chirurgicală ce-o apără de acarieni, bacterii, praf, mucegaiuri şi păduchi de bibliotecă, „luaţi un teanc de cărţi de pe poliţă, exact atâtea cărţi câte versuri vreţi să aibă poezia, plus titlul. Scrieţi apoi titlurile pe o foaie de hârtie în ordinea cotelor lor. Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.” Spre marea mea bucurie, prima poezie neodadaistă îmi este dedicată. Mulţumesc foarte mult!

Aventurile d-lui Ionel… (de Lucica V.)

Pălăria de pai
Schiţe despre fericire
Pe aripi de vis
Balada vestitorului.
Drumeţ în calea lupilor
Noapte şi zi.
Albastru imperfect
Dimineaţa devreme
Un om, într-o zi
Lanternă cu amintiri.

Curiozitate

Discuție

OLYMPUS DIGITAL CAMERAUn tânăr cu un foarte şic basc albastru intră într-o dimineaţă în biroul meu. Fără zgomot, dar şi fără sfială. Mă salută din cap şi îmi face semn să-mi văd de treabă, să nu-l bag în seamă: se descurcă singur. Probabil îşi imaginează că departamentul în care lucrez e secţie de împrumut. Nu e aşa, însă mă gândesc că pot să-i fac o vreme jocul.

Parcurge preocupat, cu capul aplecat mult spre stânga şi umărul ridicat în întâmpinare, ca-n Supliciul lui Brâncuşi, cotoarele cărţilor din cele câteva dulapuri. Îmi intră în suflet când îl văd că apasă pe rând, uşor şi ritmic, precum clapele unui pian, frumoasele volume din seria Great Books of the Western World, care umplu două poliţe. La un moment dat, tânărul se întoarce către mine, vizibil derutat: „Cărţi de Becali şi Copos nu aveţi?”. Ahhh…

Pensionare

Standard

După mai bine de treizeci şi cinci de ani petrecuţi în bibliotecă (din care o bună parte ca director de specialitate), colega noastră, doamna Adriana Gheorghiu, se pensionează. Sfioasă, discretă – ca întotdeauna – şi nevrând să ne pună la o oricât de mică cheltuială ar fi preferat ca momentul să treacă neobservat. În chiar ajunul pensionării însă, o atragem, neprevenită, în secţia de referinţe, unde îi oferim un cerc de aplauze, flori şi câteva cadouri mici. O îmbrăţişăm, îi dorim fiecare ce crede de cuviinţă, o încadrăm în fotografii, sub razele puternice ale soarelui, căzute pieziş prin acoperişul de sticlă. Ne mulţumeşte emoţionată, în cuvinte fruste, fără excese sentimentale.

Întors în faţa computerului, rulez îndelung pozele proaspete, descărcate din camera digitală. Într-una din ultimele poze desluşesc genele lungi, urzite cu picuri, ale ochilor plecați ai domniei sale.

Vizită la bibliotecă: o amintire veche

Standard

Se făcuse foarte cald, iar briza mării se lăsa aşteptată. M-am îmbrăcat, mi-am strâns catrafusele, am aruncat o privire către fata de pe cearceaful apretat cu care schimbasem singurele trei vorbe din acea dimineaţă (îşi trăsese pălăria pe faţă) şi m-am târât către chioşcurile de la marginea plajei.

Mi-am cumpărat o gogoaşă pudrată cu generozitate şi o vreme am molfăit mulţumit. Aveam toată ziua liberă, prima zi în oraş după mai bine de o lună de consemnare în liceu: un tist, locotenentul Orzu, insistase la mai-marele companiei mele să fiu pedepsit, după ce auzise că îi zeflemisisem aforismele. Nu ascund, merita chiar mai rău decât o făcusem eu, Orzu ăsta era înţelept ca o piele năpârlită de şarpe. Dacă cei ca el şi-ar publica apoftegmenele am ţine-o într-o veselie un an întreg, deşi după asta ar trebui să ne facem cel puţin o mie de cruci.

M-am oprit la duşuri şi mi-am spălat mâinile şi picioarele la şuvoiul călâu. Am luat-o domol sub vipie prin portul Tomis, apoi pe aleea din faţa clădirii Comandamentului Marinei Militare. N-aveam nimic în plan, doar să uit de congregaţia încruntată a elevilor-militari şi să fiu în lumea pestriţă, să admir ecosezul unei fuste, să strig tare după vreo cunoştinţă, să dau o sfârlă unei pisici, să ţopăi pe-un şotron estompat. Am zâmbit câtorva persoane, dar n-am obţinut nicio reacţie. Nu conta.

Înainte de statuia lui Eminescu am urcat spre umbra teilor şi arţarilor ce-şi legau coroanele deasupra  tihnitului bulevard Carpaţi. De la un balcon, o bătrână ne-a rugat să ne ferim cât hrăneşte porumbeii. Un sfert de oră mai târziu mă odihneam pe un mic gard de beton de lângă catedrala ortodoxă, bălăngănindu-mi picioarele a bogdaproste, şi îmi forţam ochii să descifreze o plăcuţă prinsă pe peretele cenuşiu, îmbrăcat parţial în iederă, al clădirii robuste din faţă: „…oteca …eţeană …nstanţa”. Nu putea fi decât biblioteca publică, aşa că am sărit entuziasmat. Răcoare. Am trecut repede de garderobă îndrumat spre prima la stânga. Prima la stânga era o cameră îngustă cu pereţii căptuşiţi de fişiere din lemn, în mijlocul căreia se afla o masă lungă, acoperită de un geam crăpat.  O voce masculină m-a invitat la dreapta, într-o încăpere asemănătoare, perpendiculară pe prima: alte fişiere plus două birouri, aşezate faţă către faţă, ocupate de un nene cu mutra lui Louis de Funès şi de o tanti cu ochelari, păr scurt şi braţe groase, dezgolite. Degetele crenvurşti ale femeii jonglau dezinvolt cu nişte cartonaşe, îndărătul unui pupitru năltuţ, aşezat pe birou.

Am vrut să zic ceva, dar Cruchot mi-a luat uşurel vorba, modulând teatral: „Dragă tinere, nu poţi intra în bibliotecă, preceptele instituţiei noastre sunt incompatibile cu ţinuta ta. Noi nu venim în izmene la bibliotecă”.

Ochii jandarmului străluceau. Curentul din gardul preceptelor instituţiei mi s-a descărcat prin muşchi. Mi-am uns gâtlejul cu un gogoloi mare de scuipat şi-am făcut un pas dincolo de pragul uşii: „Tovarăşu’ profe…, îîîî, tovarăşu’, eu sunt elev şi utecist şi am venit azi în tricou şi pantaloni scurţi să citesc raportul tovarăşului Ceauşescu la congresul al treisprezecelea. E grav ca cineva să fie împiedicat să citească…”

Privirea bărbatului îşi pierduse din magnitudine. Nu era deloc cea mai veselă încăpere din clădire odaia asta plină de cutiuţe etichetate. „Atunci… dă-mi buletinul… dacă ai”, a bombănit femeia.

În sfârşit am intrat într-una dintre sălile de lectură şi m-am aşezat la locul indicat prin semne de-o bibliotecară voluptoasă. Lângă mine stătea nemişcat un june ce-şi ţinea mâna stângă la frunte ca un cozoroc foarte înclinat. Am studiat îndelung zona. Scârţâiala stiloului mi-a atras atenţia către notiţele colegului de masă, peste poate de concentrat: am înţeles rapid combinaţiile caimacamului Vogoride, apoi am urmărit cursul lung şi şerpuit, cu bulboane şi albie parţial secată, al unui pârâu ce curgea din vârful peniţei unui stilou Flaro. După un timp am desluşit şi fâşâitul unui somn lin.

Gazetari

Standard

Din când în când, unii gazetari locali calcă pragul bibliotecii în interes de serviciu. Cum în bibliotecă nu s-au semnalat droguri, violuri, crime, incesturi, sinucideri, ritualuri satanice, vampiri ori canibali, interesul ziariştilor e constrâns să zăbovească asupra cărţii. Însă, chiar şi aşa, luarea-aminte a celor mai mulţi dintre ei e cumva inconsistentă, curiozitatea lor pică, dezamăgitor, pe minor, când nu pe nefiresc.

Iată, de pildă, un caz din toamna anului trecut, când biblioteca sărbătorea „Noaptea bibliotecilor”. Mă aflam într-unul dintre depozitele de carte de la demisolul clădirii şi vorbeam câtorva persoane de vârste variate despre începuturile târzii şi destul de anevoioase ale lecturii publice la Constanţa. Dintr-o latură a grupului, o tânără a îndreptat spre mine un reportofon minuscul. Voia să afle lungimea totală a poliţelor de carte, câţi „kilometri de carte” deţine biblioteca. „Nu ştiu.” „Ce păcat! Asta chiar ar fi fost o ştire”, a suspinat decepţionată.

Nu demult, doamna Doina Moşoiu, colega care se îngrijeşte de colecţiile de documente speciale ale bibliotecii, mi-a povestit cum a decurs vizita unei echipe de la un post de televiziune. Întinsese câteva rarităţi sub ochiul camerei TV şi se decisese să prezinte ediţia princeps a poemului „După melci” de Ion Barbu. Un volumaş splendid şi cu o istorie aparte, ilustrat în culori febrile de pictorul Mişu Teişanu, unul din cele numai 1000 de exemplare scoase pe piaţă de Editura Luceafărul la sfârşitul anului 1921. „Tocmai vorbeam de reacţia lui Ion Barbu la vederea cărţii proaspăt tipărite”, îmi spune colega, „când reporterul m-a întrerupt, zicându-mi că e foarte interesant ce zic, dar că el are o idee straşnică: vrea să filmeze în tandem cea mai mică şi cea mai mare carte din bibliotecă.”

Foarte recent, pentru a face bucuria unei jurnaliste, răsfoiam cu prudenţă o carte din 1926, format in-folio, cu mărturii culese de un editor inspirat de la cele mai importante personalităţi ale aliaţilor învingători în Primul Război Mondial, inclusiv de la câţiva români de soi. Ajunsesem la pagina cu poza poetului italian Gabriele d’Annunzio (pilot de vânătoare în război), cu ochiul drept oblojit, când ziarista, care deja se foia ca şi cum sub picioarele noastre fusese văsat un coş cu lighioane solzoase, şi-a dres vocea şi m-a descusut asupra… greutăţii cărţii.

Vasile

Standard

carti vechiTreizeci-patruzeci de ciutani, elevi în clasa zero la o şcoală din oraş, vin în vizită la bibliotecă. Sunt struniţi de două învăţătoare tinere care oftează des şi surâd căznit. Una dintre colegele mele îi întâmpină afectuos şi îi călăuzeşte cu metodă prin bibliotecă. Holul de expoziţii, sala de referinţe generale, secţia de împrumut pentru copii, mediateca, sala cu computere şi Internet se umplu pe rând, pentru câteva minute, de neastâmpărul candid al copiilor. Pe coridoare se deplasează încolonaţi, câte doi, ţinându-se de mână. Par surprinşi de cele ce văd, însă nu copleşiţi.

Ajunşi în depozitele de carte de la demisol se răspândesc hoţeşte în reţeaua de stradele formată de rafturile înalte. Cu o îndemânare neapărat trebuincioasă şi vânătorilor de veveriţe, învăţătoarele adună copiii în colţul rezervat colecţiilor de patrimoniu, acolo unde bibliotecara le arată câteva cărţi aparte: volume vechi, serii rare sau de lux, ediţii princeps, cărţi cu ex-libris-uri, cu semnături ori cu însemnări semnificative, cărţi liliputane şi cărţi gigantice.

„Eu am în biblioteca de acasă o carte mai groasă ca asta”, se laudă avântat o fetiţă cu bentiţă lată peste urechi, plimbându-şi mânuţa ca de porţelan pe coperta vălurită, îmbrăcată în piele, cu litere aurite şi foarte şterse a unei psaltiri.

Bibliotecara deschide o cărticică verzuie, cu colţare de catifea şi file rigide, parcă apretate: „Aici avem un Vasile Alecsandri, un volum de poezii şi fabule, foarte vechi, din 1863, deci are aproape 150 de ani, publicat la Iaşi, în limba română, dar nu cu alfabetul latin cu care suntem noi obişnuiţi, ci cu altul, numit chirilic. O sa învăţaţi la şcoală ce e cu scrierea chirilică, de ce a fost folosită şi cum de s-a renunţat la ea.”

„Doamna, doamna”, îndrăzneşte un pistruiat cu cravata roşie trasă într-o parte, săltându-se pe un picior. „Şi eu am acasă un Vasile. E tata!”

Efecte negative

Standard

Să lucrezi într-o bibliotecă înseamnă să ai ceva avantaje când vine vorba de cărţi. De pildă, poţi lua de pe poliţele bibliotecii, aproape orice document, fie el dicţionar, publicaţie periodică, atlas geografic, album de artă, enciclopedie, hartă, casetă, CD ori DVD (inclusiv din colecţiile care nu au regim de împrumut pentru public), şi îl poţi ţine, fără probleme, dacă e nevoie, o perioadă destul de mare, oricum mult mai mare decât cititorii obişnuiţi. Există însă şi consecinţe negative, cel puţin pentru mine. Iată două dintre ele.

Prima e că nu mai intru decât foarte rar pentru a citi ori studia în sălile de lectură ale bibliotecii în care lucrez. Împrumut mult și des, iar de citit, citesc acasă, în parc, în tren, în autobuz, la plajă, la picnic (lângă jarişte), la coafor (aşteptând să prindă contur „bob”-ul soţiei), la birou (când activitatea şi şefa îmi permit). Nu însă şi în sălile de lectură, unde intru doar să schimb două vorbe cu colegele, să împrumut o revistă sau un ziar, să intervievez utilizatorii despre atitudini şi nevoi de lectură, să ofer o floare, eventual să ajut la transportul mobilierului proaspăt reparat. E trist, pentru că sala de lectură e un grădinar al naibii de bun, cel mai bun întâlnit de mine: înlătură toate preocupările buruienoase care îmi împiedică lumina concentrării, îmblânzeşte vântul tare al pasiunilor, îmi oferă propteaua sârguinţei cititorilor din jur şi îmi hrăneşte curiozitatea cu nutrimentele bogate ale rafturilor.

Al doilea efect nedorit e că nu mai citesc cărţi noi. Înainte de a lucra în bibliotecă cumpăram destul de des cărţi proaspete, pe care le citeam fără întârziere. După angajarea în bibliotecă n-am mai cumpărat cărţi aproape deloc (nu mai vorbesc de cărţi noi). Devenind cititor favorizat, cu acces liber la sutele de mii de documente ale bibliotecii, să dau bani pe cărţi părea cea mai bună dovadă de sminteală.

Am încercat însă să împrumut noutăţile de la bibliotecă. Un pod prea îndepărtat, fiindcă, înainte de a fi oferite spre lectură, cărţile achiziţionate intră într-un proces obligatoriu şi esenţial de inventariere, clasificare și cotare. Dacă scopul cotării este stabilirea poziției cărţii pe etajerele bibliotecii, în funcţie de caracteristicile ei fizice, cel al clasificării este „prinderea” fiecărei cărţi, conform conţinutului ei, pe ramurile „arborelui” cunoaşterii sau, în limbajul bibliotecarilor, aşezarea cărţii în sistemul clasificării universale. Ei, bine, această strădanie migăloasă (al cărei rezultat este fişa bibliografică a cărţii, care include pe lângă autor, titlu, editură, an de publicare, cota şi cheia/ cheile clasificării ei), datorită şi altor particularităţi ale procesului, precum faptul că vizează grupuri, teancuri mari de documente, desparte cu luni bune, momentul achiţionării documentului de cel al accesului efectiv la el. Nu e puţin. Punând la socotelă şi distanţa dintre publicare şi cumpărare, e sigur că volumul îşi pierde din prospeţime.

Dar, de ce ar fi importantă noutatea? Dacă o carte a apărut ieri, nu-i oare acelaşi lucru să o citeşti azi ori peste un an sau zece? Nu-i deloc acelaşi lucru. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, bucuria de a citi o carte nou-nouţă şi deseori „nesituată” încă de critică este neasemuită. Mă refer desigur la cartea românească. Faptul că a ieşit din şi în lumea mea, lumea în care mă mişc chiar acum (deşi poate că nici nu e despre această lume), îmi face cartea extrem de incitantă. Dar nu e numai asta. Peste un an critica o va judeca şi o va eticheta, iar opinia publică va lua act. Eu însă o voi fi citit-o cu mintea „mea”, limitată fără doar şi poate, dar însufleţită.

Atelier

Standard

„Noaptea bibliotecilor” la Biblioteca Judeţeană Constanţa. Înzestrat cu cartoane, coli de hârtie, creioane colorate, foarfeci şi lipici, mă aşez pe latura unui careu de prichindei, pe care vreau să-i învăţ să realizeze câteva detalii desenate şi tridimensionale pentru felicitările ori caietele lor.

Liniştit şi atent cât timp explic metoda (foarte simplă, de altfel), grupul erupe de îndată ce se apucă de treabă: „Domnu’, domnu’, mi s-a lipit foaia”, „Îmi decupaţi şi mie o pisicuţă gălbuie?”, „Mai aveţi o bufniţă?”, „Căsuţa mea e strâmbă, poţi să mi-o repari, te rooog?”, „Îmi faci un pinguin pentru Vladi? E frăţiorul meu.”, „Mai spuneţi o dată unde tai foaia?”, „Şi eeeu vreau carton roz!”, „Uite, nenea, felicitarea mea nu se mai deschide, aââ, aâââ!”, „Foarfecă, foarfecă, eu nu am foarfecă!” ş.a.

La sfârşit, Ana, fetiţa de nouă ani a unei colege de serviciu, se prinde de mâneca mea, îmi arată mulţumită creaţiile ei şi îmi spune cu seriozitate: „Mie mi-a plăcut, să ştii, dar fetei de lângă mine nu. Tot timpul a zis că o enervează vorbirea ta rârâită. Chiar aşa, nu poţi faci ceva cu ea, să îţi treacă? Eu zic s-o întrebi pe doctoríţa ta, ea ştie sigur cum”. După care o zbugheşte, ţopăind.

Prietenul Iorga

Standard

Când şi când primesc la birou vizita unui domn în vârstă, vechi cititor al bibliotecii. Născut în Constanţa, domnul Zaharia a fost inginer agronom şi a lucrat, după spusele domniei sale, în CAP-uri şi ferme ale agriculturii comuniste din multe zone din ţară: cîmpia Dunării, valea Hârtibaciului, Balta Brăilei, dealurile Bârladului şi, evident, Dobrogea. „Am iubit şi am învăţat pământul”, mi-a spus odată, „dar l-am siluit îndelung, ca o brută, cu fertilizatori chimici, pesticide, culturi intensive şi câte şi mai câte”.

Înalt, puţin adus în faţă, blajin, întotdeauna cu un acoperământ al capului potrivit stării vremii şi cu o demodată mapă subţire, din piele, la subsuoară. Citeşte în general istorie, memorii şi studii de etnografie, dar împrumută şi literatură, cel mai adesea „Cărţile de pe noptieră” de la Humanitas. Nu de puţine ori îmi împărtăşeşte însufleţit ideile notate într-un caiet de elev cu foaie velină.

– De ce citiţi, domnule Zaharia? Ce mai găsiţi în cărţi?, l-am întrebat hâtru acum câteva zile când, în ciuda frigului şi a străzilor înzăpezite, venise la bibliotecă.

– Mă crezi că semnele de pe pagină sunt singurele pe care le mai înţeleg? Nimic din ceea ce se întâmplă în jur nu mai are vreo noimă pentru mine. Nu înţeleg emisiunile tv, nu înţeleg reclamele, nu-mi înţeleg nepoţii şi nici creştinii de-un leat cu mine. Îi înţeleg însă foarte bine pe prietenii Iorga şi Djuvara, a adăugat râzând.