Gazetari

Standard

Din când în când, unii gazetari locali calcă pragul bibliotecii în interes de serviciu. Cum în bibliotecă nu s-au semnalat droguri, violuri, crime, incesturi, sinucideri, ritualuri satanice, vampiri ori canibali, interesul ziariştilor e constrâns să zăbovească asupra cărţii. Însă, chiar şi aşa, luarea-aminte a celor mai mulţi dintre ei e cumva inconsistentă, curiozitatea lor pică, dezamăgitor, pe minor, când nu pe nefiresc.

Iată, de pildă, un caz din toamna anului trecut, când biblioteca sărbătorea „Noaptea bibliotecilor”. Mă aflam într-unul dintre depozitele de carte de la demisolul clădirii şi vorbeam câtorva persoane de vârste variate despre începuturile târzii şi destul de anevoioase ale lecturii publice la Constanţa. Dintr-o latură a grupului, o tânără a îndreptat spre mine un reportofon minuscul. Voia să afle lungimea totală a poliţelor de carte, câţi „kilometri de carte” deţine biblioteca. „Nu ştiu.” „Ce păcat! Asta chiar ar fi fost o ştire”, a suspinat decepţionată.

Nu demult, doamna Doina Moşoiu, colega care se îngrijeşte de colecţiile de documente speciale ale bibliotecii, mi-a povestit cum a decurs vizita unei echipe de la un post de televiziune. Întinsese câteva rarităţi sub ochiul camerei TV şi se decisese să prezinte ediţia princeps a poemului „După melci” de Ion Barbu. Un volumaş splendid şi cu o istorie aparte, ilustrat în culori febrile de pictorul Mişu Teişanu, unul din cele numai 1000 de exemplare scoase pe piaţă de Editura Luceafărul la sfârşitul anului 1921. „Tocmai vorbeam de reacţia lui Ion Barbu la vederea cărţii proaspăt tipărite”, îmi spune colega, „când reporterul m-a întrerupt, zicându-mi că e foarte interesant ce zic, dar că el are o idee straşnică: vrea să filmeze în tandem cea mai mică şi cea mai mare carte din bibliotecă.”

Foarte recent, pentru a face bucuria unei jurnaliste, răsfoiam cu prudenţă o carte din 1926, format in-folio, cu mărturii culese de un editor inspirat de la cele mai importante personalităţi ale aliaţilor învingători în Primul Război Mondial, inclusiv de la câţiva români de soi. Ajunsesem la pagina cu poza poetului italian Gabriele d’Annunzio (pilot de vânătoare în război), cu ochiul drept oblojit, când ziarista, care deja se foia ca şi cum sub picioarele noastre fusese văsat un coş cu lighioane solzoase, şi-a dres vocea şi m-a descusut asupra… greutăţii cărţii.

2 răspunsuri »

  1. O, da! Am și eu multe povești din astea.
    Cumva în relație: în 2006, la Pitești, după lansarea cărții mele de versuri o domnișoară de la un post de televiziune locală mă întreabă „care e subiectul cărții?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s