Constanța e urâtă ziua. Cu chipul chinuit, neglijentă, murdară, gălăgioasă, pusă pe harță. După apusul soarelui e altfel, în special în jurul miezului nopții. Noaptea îi ascunde asperitățile și, mai important, o îmblânzește, îi îndreaptă trăsăturile.
Surâzând tainic în spatele voaletei întunecate mă ia de braț și mă atrage în josul bulevadului Marinarilor. Facem stânga și urcăm treptele către muzeul de istorie. În capul scării mă oprește și mă îndeamnă să privesc portul. Printre bucăți mari de beznă (marea, bătrânele silozuri, pâlcurile de plopi) recompun, din puncte strălucitoare, ca în desenele copilăriei, siluetele câtorva nave. În piață ne așezăm pe-o bancă din piatră și ascultăm împreună vioara fermecată a Sarei Chang. Întinde terase stradale și mă ademenește cu cofeturi mediteraneene. Din conversațiile de la mese rupe poznașă fărâme colorate și le agață de șareta brizei. Pe strada Callatis, îmi pune o mână pe ochi și-mi suflă balsam de regina-nopții. Un câine se dă la noi și ea îl liniștește cu voce blândă. Aerul răcoros îmi dă fiori, „Vino!”, îmi spune și mă lipește cu spatele de zidurile calde ale bisericii grecești. Îi ascult inima nevăzută și ticăitul ei îmi dă cadența pașilor către casă.
Blogul lui Alexe 