Trist lucru

Perechea de porumbei cu care m-am împrietenit acum câteva săptămâni are un pui. Dolofan și frumușel, cu penajul curat și strălucitor, ar putea fi o porumbiță. Trebuie să fie o porumbiță, are și un uguit delicat. A-nvățat să zboare, iar uneori vine să ciugulească pe pervazul ferestrei mele (numai chemată și împreună cu unul dintre părinți), însă e mult mai sfioasă și mai bănuitoare decât ei, un gest nepotrivit din partea lumii înconjurătoare și lasă-n plata Domnului dejunul. E clar că familia apreciază ce îi ofer, mai mult, adulții s-au obișnuit să ceară atunci când le e foame (cu mici ciocănituri în geam), dar sunt împuns să închid cantina. Nu c-ar fi o cheltuială, nu-s chiar atât de zgârie-brânză, altu-i motivul.

Era inevitabil ca semințele și miezul de pâine să atragă și alte zburătoare din zonă, am surprins o dată o stăncuță cu ochi mierii, ca cerul acestei veri, dar îndeosebi vrăbiile au adulmecat „bucatele”. Ele mă îngrijorează. Zurlii și înfometate, vin la firimituri, dar nu se opresc la ele, mai vor să dea o raită probabil și, fiindcă nu văd întotdeauna geamul închis al ferestrei, se izbesc de el în plin zbor. Cad late, după o vreme se chircesc convulsiv, își revin cumva și dispar. Nu-i însă departe momentul când una își va frânge gâtul.