De unde-ți cumpărai hainele, în Constanța de dinainte de 1900? Dacă erai un domn (cu barbă și mustăți, ca orice domn din acea vreme), musai ajungeai fie la atelierul lui Dionisie Sfiris, fie la cel al lui Filip Albert, ambele din Piața Independenței (Piața Ovidiu de astăzi). Cei doi iscusiți coupeuri îmbiau „onor clientela și vilegiaturiștii” cu „tăetura din ultimul sezon” și cu stofe de la „cele mai renumite Case din Anglia și Franța”. Lucrau însă și cu materialul mușteriului. Pentru încălțăminte de calitate îți luau măsurile precise meșterii cizmari Dumitru Mosora, pe strada Traian, și Joakim Athanasie, pe strada Ovidiu. Cel din urmă se lăuda că execută, „de porunceală”, „orice fel de încălțăminte din peile cele mai fine și colorate”.
Doamnele și domnișoarele răsfoiau ultimele jurnale ale exuberantei Europe Belle Époque în atelierul nemțoaicei Aneta Fregher, din strada Neptun (desființată în anii 1910, pentru a face loc clădirii Palatului Comunal), sau la Madame Marie Bălăceanu, stabilită în orașul nostru, pe „Calea lui Mircea cel Mare”, în ultimul deceniu al secolului 19, după ce ani buni fusese modistă de prim rang în Capitală („ex-premiere de Ville de Bucarest”). Cu trenă, pliuri, volane, nasturi milanezi, tighele, mâneci bufante, cravată, fundă, jabou ori decolteu, costumația feminină cerea migală, răbdare, o mulțime de vizite pentru probe, cheltuială. Dar toate erau răsplătite cu asupra de măsură, cocheta nu trecea neobservată la promenada de pe bulevard, ori la soareaua de la Cazin.
Pentru haine de-a gata și accesorii, în special pălării, care erau indispensabile, și damele și domnii mergeau la Bazarul Parisien al lui Hristo Violato, la magazinul lui Maurice Hornstein, sau la un alt bazar, botezat Universal de patronul Lusi și cedat „cu toată marfa aflată într-ânsul” lui Panait Contzia, „drept recompensă că m-a servit cu onestitate timp de 12 ani”. Toate trei aflate în același spațiu străjuit de statuia lui Ovidiu, centru al vieții comerciale a orașului. Oraș care, încă nedepășind peninsula, aducea el însuși cu un obiect de îmbrăcăminte. „Constanța”, nota scriitorul Ion Marin Sadoveanu, care a copilărit aici, „e o fundă cu aripile inegale. […] Nodul central îl alcătuiește acea Piață Ovidiu ce se întinde în fața Primăriei.”
Dacă erai sărac, jinduiai la magazinele „lumei elegante”, dar nu le treceai pragul. Prăvălia de care aveai nevoie era la marginea orașului. În spatele așa-numitului cartier englezesc (ansamblul de case ridicate la nord de gară de compania The Danube and Black Sea Railways), azi latura vestică a bulevardului Tomis, între străzile Traian și Ferdinand, era pe atunci un târg. Pe tarabe deșchiolate, în dughene ponosite, pe rogojini, preșuri, ori de-a dreptul pe pâmânt erau scoase la vânzare tot felul de vechituri, bulendre, ruginături, mărunțișuri. Aici, cu doar câțiva bănuți din orice valută (lei, drahme, ruble, coroane austriece, franci francezi, lire turcești sau englezești, florini olandezi etc.) te puteai îmbrăca din cap până-n picioare și bea și adălmașul. Fără grijă de hoți și trageri pe sfoară fiindcă, așa cum Curtea pariziană a miracolelor avea un rege și Târgul constănțean al păduchilor avea un staroste, temut și respectat de toți.
Blogul lui Alexe 