După inaugurarea din 1909 a portului Constanța, digul său de larg a devenit rapid unul dintre locurile preferate de promenadă, deopotrivă ale localnicilor și ale vilegiaturiștior. Realizat din blocuri mari de beton, digul începea din capătul sudic al bulevardului Cazinoului (zona porții 1 a portului), înainta în mare pe aproape un kilometru și jumătate și se sfârșea la picioarele vigurosului și frumosului far „Regele Carol I”.
Nu-i greu de înțeles de ce panglica asta cenușie avea atâta atracție, pe măsură ce-o străbăteai, lăsai în urmă nu doar orașul cu zgomotele și praful lui, ci chiar vechile, obositoarele, apăsătoarele tale gânduri. „Noapte. Cerul se spuzește de stele. Lună plină. Briza mării adie. Grupuri răslețe se rătăcesc în visarea dragostei, spre farul Carol”, nota în august 1936 ziarul „România dela mare”. O vizită la Constanța nu era întreagă fără plimbarea pe digul portului. Aici doamnele și domnișoarele își etalau toaletele și coafurile, sub privirile admirative ale domnilor, aici poeții își implorau muza, pictorii își așezau șevaletele iar fotografii trepiedele, îndrăgostiții erau inspirați să-și declare iubirea, îmbrățișând umerii adoratelor, sau caligrafind-o pe cărți poștale cumpărate de la debitele ori librăriile din oraș. Și tot aici, mulțime de pescari aruncau nadele pentru a momi bancurile de pește, mult mai mari și mult mai dese decât astăzi.
Priveliștea trebuie că era splendidă, cu marea de-o parte și pestițele dane de cealaltă. „În dreapta – portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane, catarge ce se profilau pe un cer de plumb, lumini care începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă”, își amintea în 1985 Mioara, fiica poeților Claudia Milian și Ion Minulescu, de plimbările făcute în copilărie, cu părinții săi, pe marele dig al portului. În stânga – vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră farul – licurici strălucitor, călăuză a navigatorilor, care la un anumit interval, își proiecta lumina departe pe mare.”
Dar, în apropirea mării totul se schimbă. Sufletul ei turcoaz și misterios te putea elibera de urât, pentru a vedea din nou partea frumoasă și veselă a vieții, dar îți putea și mări oboseala, îți putea dilata pustiul până dincolo de limita de suportabilitate. Așa se face că marele dig al portului nostru a fost, din nefericire, și unul dintre locurile folosite de oameni pentru a trage linia neagră și a-și sfârși zilele. De pildă, în toamna lui 1929, ziarele au comentat cu stupoare cazul lui Nicolae Gherghel, fost deputat de Dorohoi, unde poseda moșii întinse, care, sărăcit într-un timp scurt, s-a sinucis la malul mării, aruncându-se în valurile zbuciumate ce loveau digul portului.
Orice sinucidere e și o imprecație aruncată lumii, dar cea a tânărului constănțean Victor Dumitrescu, care ia pe umerii săi toată vina, are cea mai mică doză de ocară, fiind de aceea una dintre cele mai sfâșietoare. Victor Dumitrescu era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraș, sârguincios și simpatizat de profesori și colegi, între altele pentru talentul său de caricaturist. Într-o zi de la începutul lui noiembrie 1938, se lasă în valurile reci, înecându-se. În dimineața zilei în care s-a sinucis, Victor, care era unul din cei mai buni din clasa lui, fusese scos la lecția de matematică. Nu prea a știut și a primit nota 2 (ca și azi, sistemul de notare era, pe atunci, de la 1 la 10). Trebuie spus că profesorul care l-a ascultat lipsise de la cursuri, de la începutul anului școlar și până în acea zi, fiind suplinit de un coleg. Nimeni nu l-a văzut pe Victor pe dig în acea zi, pentru a-i spune o vorbă, pentru a-l salva. Pe marginea blocului frust de ciment au fost găsite mai târziu ghiozdanul cu cărțile, caietele, micul său bloc cu desene și, frumos împachetate, unele peste altele, hainele de școlar. Șepcuța lui, cu emblema liceului, era așezată deasupra.
Blogul lui Alexe 