Întotdeauna mi-a plăcut cântecul cocoșilor. Proaspăt, vesel, bogat, bombastic, dominant și, desigur, deșteptător. Sunt și excepții, cocoși răgușiți, scremuți, pițigăiați, timorați, dar și ei au farmecul lor. Mama îmi povestește că în prima copilărie obișnuiam să imit, foarte des, postura și cutcurigul șefului ogrăzii noastre. M-au lecuit o tuse măgărească zdravănă și un sejur prelungit într-un spital din Târgoviște. Slavă Domnului, am cu ce mă delecta încă și acum, sorbindu-mi prima cafea, aud zilnic „cum cântă-n soare, peste tot, cocoșii”, e plin cartierul meu de orătănii. (Ba, fiindcă ne place și carnea de pasăre, soția pune din când în când pe masă planul cumpărării unei duzini de pui și creșterea lor într-un colț de grădină, „să avem și noi ouă bune și carne gustoasă”. Să avem, să avem, asta da, vreau, dar cine, când și cum are grijă de ele, mă fac eu chinez.)
Par de când lumea, însă cântatul cocoșilor și carnea de găină ne însoțesc de puțină vreme. Rar găseai în Constanța de dinainte de 1900 o masă cu friptură de pui, iar dacă o găseai era la un restaurant scump ori în sufrageria pregătită pentru o sărbătoare a unui bogătan. Vita, porcul și peștele erau sursele de proteine ale constănțenilor de atunci, ale constănțenilor avuți, bineînțeles. Dar carnea de pui era delicioasă și unii au văzut ocazia.
În toamna lui 1896, două găini frumușele și un cocoș arătos făceau o lungă călătorie cu vaporul. Din China la Anadolchioi, trei luni bătute pe muchie. Zburătoarele fuseseră comandate de domnul Carol Friedmann pentru ferma sa de păsări, amenajată de puțină vreme, pe marea moșie a primarului Mihail Koiciu, de la marginea Constanței. De ce un așa efort, nu putea afla omul niște galinacee prin zona Mării Negre? (Să mai spunem și că zburătoarele au costat impresionanta sumă de 1150 lei, mai mult decât un lot de 1000 metri pătrați în noul cartier al orașului.) Pentru că găinile din rasa respectivă, Langshan, erau extrem de apreciate în epocă: sunt robuste (cocoșii pot ajunge la 5 kg), fac ouă mari, de culoare galben-maronie, au carnea albă. În plus sunt docile, prietenoase, tăcute, deci ușor de crescut. Nu știm cum se vor fi aclimatizat la ferma evreului nostru, întrucât au și un călcâi al lui Ahile: nu prea suportă frigul. E probabil să fi fost folosite la încrucișări și mă-ntreb dacă nu cumva cavalerul pintenat al vecinului dinspre miazănoapte, care cântă plin de încredere, până târziu după ora răsăritului, e urmașul cocoșului din Anadolchioi.
Blogul lui Alexe 