Împrumut de la biblioteca publică „Casele vieților noastre”, o antologie publicată nu de mult de editura Humanitas. Între paginile ei găsesc un semn de carte, uitat de cel ori mai degrabă de cea care a citit-o înaintea mea: o floare-de-colț presată și lipită pe-un dreptunghi din carton subțire.
Deși e mai mic decât blocul de file al „Caselor”, tresul are capetele franjurate, dovadă că a fost pus în alte, multe, cărți. Mă ajut la rândul meu de el și-mi dau seama că, pe negândite, fragila floare de munte m-a făcut mai grijuliu cu cartea care o găzduiește. (Nu că pe altele le-aș folosi pentru a pliciui muște și țânțari, sau le-aș proiecta către pisoii care saltă brusc pe masă.) O citesc tot întins pe pat, așa cum citesc dintotdeauna, dar evit să-i frec legătura cu degetul când dau pagina, n-o las din mână cu fața în jos, răsfrântă în două ape, iar înainte de-a stinge veioza n-o așez pe noptieră, ci în raft, între cărțile mele, pentru a nu risca s-o dau jos și s-o iau în picioare peste noapte (s-a mai întâmplat). Uneori însă, absorbit de povestiri, deschid prea mult cartea iar semnul, ascuns între pagini, foșnește, suspină.
Cu savoare de cititor fericit. Asa scrii. Recunosc ca as fi vrut ca floarea sa fi fost lasata pe piscul/pajistea ei.
Și eu, și eu… Dar dacă tot a fost ruptă rămâne să-i admirăm și păstrăm cumva frumusețea.
Da, vinovat de lectură fericită 🙂